Mai întâi, firesc, triburi - care, la un moment dat, foarte semnificativ în evoluția lor și a umanității, au devenit sedentare, au început să practice agricultura, au crescut demografic, s-au extins teritorial, s-au asimilat reciproc, s-au amestecat, au crescut împreună, au întâlnit alte triburi, au luptat, au cucerit, au integrat ori au distrus, au fost asimilate ori cucerite, au dispărut. Apoi, alte și alte triburi, alte și alte istorii de luptă, de victorie sau înfrângere. Vreme de mai bine de trei mii de ani. Povestea istoriei Uzbekistanului, așadar, urmează...
Sciții au fost primii care s-au instalat, temeinic, în primul mileniu ÎC, pe aceste pământuri ce formează azi Uzbekistan (locul uzbecilor), în miezul Asiei Centrale, planificând așezări, construind necesare sisteme de irigații, dezvoltând, fără grabă, dar temeinic, în regiunile Buhara și Samarkand de azi, orașe importante, adevărate centre administrative, cu o cultură bogată. După circa cinci sute de ani, aici s-au așezat, pe rând, vechi civilizații iraniene (Bactria, Sogdiana) sau chineze (Tocharia). Încet, dar ferm, a început și s-a dezvoltat un interschimb de persoane, de mărfuri și de idei, spre Est, integrând o rețea locală de drumuri și așezări din Transoxiana până la Xinjiang, rezultând deja (pe la 200 ÎC), o amplă rețea de comunicații și de transport pe care o numim azi, grație lui Ferdinand fon Richthofen, Drumul Mătăsii.
A venit apoi vremea lui Alexandru cel Mare, care și-a extins imperiul până aici, în Uzbekistanul de azi, cucerind Imperiul Persan, Sogdiana și Bactria. După moartea lui, s-a format un Imperiu Greco - Bactrian, înlocuit și el, prin 100 ÎC, de Imperiul Kushan. Au urmat heftaliții (hunii albi), sasanizii și popoarele Goktutk (turcii celești sau albi). Arabii au fost cei care au ajuns aici, prin secolul al 7-lea, aducând și impunând Islamul, fiind urmați de un grup de popoare turcice (adică cele care au lăsat cele mai puternice influențe lingvistice, gastronomice și de comportament lesne de observat azi). A început, astfel, Epoca de Aur a Islamului, cu o intensă dezvoltare a așezărilor situate între râurile Amudarya și Syrdarya.
Alte imperii, alte puteri s-au succedat, modificând mereu granițele și componența etnică a populației dominante: samanizii, karakhnizii, seljiucii. Și a urmat ceea ce a reprezentat un cataclism demografic pentru întreagă Eurasia a secolului al 13-lea: cucerirea acestor pământuri de către Chinggis Khan, fondatorul și primul han al Imperiului Mongol și uciderea (în sensul pe care îl acceptăm azi pentru termenul genocid), a 40 - 60 de milioane de oameni, adică circa zece procente din întreaga populație a vremii. Au urmat Chatagai Khan și Hoarda de Aur, iar, la începutul secolului al 14-lea, regiunea asta despre care scriu, Uzbekistan, a devenit patria de necontestat a unui șef de trib, care și-a creat, la rându-i, propriul imperiu, cel Timurid, Amir Timur (Timur Lenk, Tamerlan, Timur cel Șchiop). Războinic versat și crud, la fel ca predecesorii săi (ucigând circa 17 milioane de oameni), a cucerit Asia Centrală, Persia, Caucazul, Mesopotamia, Asia Minor și a ajuns până în China și în Rusia.
Odată cu Amir Timur, lumea s-a schimbat. Au înflorit artele și științele, urmare a valorificării avantajelor oferite de Drumul Mătăsii. Iar odată cu nepotul său, Mirzo Ulug Beg, un nou Ev Mediu pașnic și cultural se instalează aici. Se creează o limbă literară - chaghatai, derivată din familia limbilor turcice, se dezvoltă arhitectura monumentală, apar universități, mausolee impunătoare, piețe și locuri speciale pentru schimbul de mărfuri, chiar un observator astronomic (la Samarkand, capitala imperiului). Buhara (prin emirul său) a continuat să fie, așa cum era încă din antichitate (și cum a fost până în secolul al 19-lea), centrul comerțului cu sclavi dintre Europa și Asia Centrală. Au fost întemeiate hanatele Khiva și Kokand (orașe ce conservă, alături de Samarkand și Buhara, un excepțional patrimoniu religios și laic medieval).
La începutul secolului al 19-lea, Imperiul Rus a fost cel care s-a extins în Asia Centrală. A urmat un murdar Great Game, Mare Joc (Arthur Conolly este autorul termenului), marcat de intrigi diplomatice, neîncredere, războaie regionale, provocate fie de ruși, fie de britanici. Rivalitatea dintre cele două imperii expansioniste ale epocii a fost cea care a declanșat și întreținut, mai bine de o sută de ani, până la revoluția bolșevică din 1917, o stare de tensiune, de alertă, de teamă printre locuitorii acestei regiuni. Ce a urmat după Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, știm prea bine.
Uzbekistan. Samarkand. Simetrie.
Simetrie. Măsură împreună (limba greacă). Sentiment (subiectiv, ca toate) al proporționalității, al armoniei, al esteticului, al frumosului, al echilibrului, al detaliului bine surprins, pentru a uimi, bucura, impresiona. Pe mine, aici, călător prin lumea musulmană, mă interesează, din cele patru sensuri ale conceptului, doar cel geometric. Așa cum a fost preluat, transpus și folosit în arhitectura islamică. Despre aceasta scriu acum, despre întâlnirea mea cu ea, demult, în Isfahan, Jumătatea Lumii... Despre întâlnirea mea cu ea, acum, aici, în Samarkand, în Buhara, în Khiva... Pentru că este, de fapt, doar una, arhitectura islamică persană (cu propriile-i origini), multiplicată, rafinată și răspândită în toată lumea islamică asiatică...
Cine a inventat simetria: Dumnezeu, natura, omul? Cine va fi descoperit, apoi, simetria? Cine a observat-o, mai întâi, sporadic, în natură, iar apoi, peste tot, în chiar construcția corpului nostru? Cum s-a transformat, din ceva inerent existenței noastre, în ceva ce poate fi prezentat, reprezentat, oferit propriilor ochi și ochilor celorlalți? Când și cum și de ce s-a produs preluarea simetriei din natură în arte, dar, mai ales, în arhitectură? De ce ne fascinează simetria: spațiul obiectului sau construcției, relația stânga/dreapta, sus/jos, înainte/înapoi, în față/în spate? Dar simetria ce derivă din corpurile geometrice plane sau în relief (pătrat, triunghi echilateral, piramidă, con, cerc, elipsă) ori a celor rezultate din combinarea acestora, transpusă în arhitectură, în urbanism, în arta construirii orașelor noastre și a locuirii acestora? Dar cea legată de punctele cardinale? Am sentimentul că, fără a uita o clipă de templele și amfiteatrele din lumea antică greacă și romană, deplina descoperire și utilizare a simetriei în arhitectură a fost făcută, premeditat, conștient și cu un scop precis, de și în lumea musulmană.
În circa o sută de ani (secolele al 7-lea - al 8-lea), lumea islamică s-a extins din Arabia Profetului până în India, Spania și Nordul Africii. Și s-a impus - imediat, solid, temeinic prin ceea ce îi era caracteristic. Prin construcții cu caracter religios și detaliile asociate religiei (caligrafie, miniaturi, cupole, minarete, domuri semi-sferice, coloane din piatră, marmură sau lemn, portaluri, arcuri, mari spații libere, deschise). Adaptându-se metodelor de lucru locale, climatului și materialelor de construcție specifice. Parsii, parții și persanii (stilul khorasan, stilul razi, stilul azari, stilul isfahan) au fost cei care au generat primele idei, primele proiecte, primele astfel de clădiri. Inspirați fiind de arhitectura pre-islamică (a elamiților, ahemenizilor, parților, sasanizilor). Iar exemplele acesteia sunt cunoscute - Bagdad, orașul construit după un plan circular, mausoleul de la Pasargadae sau Persepolis, capitala ceremonială a ahemenizilor, ori necropola de la Naqsh-e Rustam. Astfel că, tot ceea ce s-a realizat în Orientul Apropiat, în Mesopotamia, în Asia Centrală, de către arhitecți persani, în perioada abbasidă și seljiucă, își are originea în imaginația, talentul și geniul acestora, al arhitecților persani și predecesorilor acestora.
Paradisul, așa cum îl definește Coranul, poate fi găsit fie pe Pământ, fie după moarte. Iar arhitecții persani, multiplicați în toți cei care, secole la rând, au ridicat, din chirpici, lemn sau piatră, ziduri impresionante, moschei, medrese (școli coranice sau laice), caravanseraiuri, temple zoroastriene, poduri, qanat- canale pentru transportul apei, fântâni și havuzuri, bagdâr (turnuri pentru absorbția și răcirea aerului), palate pentru conducători, grădini umbroase în plin deșert, dar parcurse de canale cu apă proaspătă, mausolee pentru cei decedați, khonako (reședință și loc de întâlnire și rugăciune pentru misticii sufiști ai Islamului), s-au întrecut pe ei înșiși pentru a demonstra conducătorilor (hani, emiri, imami) că prima variantă le este la îndemână, că lumea este un paradis, este Paradisul.
Simetria (geometrică) este omniprezentă în arhitectura islamică. Fiecare construcție își are propria simetrie, dar și ansamblul clădirilor reunite într-un spațiu deschis uriaș precum Naqsh-e Jahan, construită între 1598 și 1629, (cumva, piața Lumii) din Isfahan sau Registon (deșert, loc prăfuit) din Samarkand, cu cele trei medrese (Ulug Beg, Sher-Dor, Tilya- Kori) construite între 1417-1720,1619-1636,1646-1660, de exemplu, își are propria simetrie. Un simbolism cosmic, perfect asociat suratelor Coranului domină toată această arhitectură persană, ori islamică. Cifra 114, numărul total al suratelor, se regăsește ca număr de încăperi/camere destinate studenților în unele din cele mai impunătoare medrese. Cifra 99, cu ceea ce reflectă, adică atributele lui Allah, se regăsește în reprezentările interioare ale domurilor/stup de albine. Plante - cu sau fără flori, păsări, uneori - dar rar, animale, ornează, de asemenea, fațadele, pereții sau plafoanele acestor construcții.
Simetria asta pe care am redescoperit-o aici, în Uzbekistan, despre care scriu, m-a fascinat. Cred că am reușit acum să înțeleg, încă mai bine, mai complet, mai profund, față de prima întâlnire cu ea acolo, în Iran, semnificația ei laică și religioasă, rostul preluării ei în lumea arhitecților, sensul pe care aceasta, simetria, îl dă sau îl redă, lumii noastre, spațiilor pe care le locuim, obiectelor de care ne înconjurăm, veșmintelor pe care le purtăm, obiceiurilor noastre, care, raportate la relația cu spațiul/timpul, au, și ele, simetria lor, pământeană sau cosmică.
