Dacă încercai să ieși din traficul de coșmar al aeroportului, drumul continua spre Durrës, dar șoseaua cu două benzi se transforma într-un spectacol nesfârșit de produse revărsate pe trotuar. Materialele se înghesuiau spre asfalt, acoperind orice acostament care ar fi existat cândva, forțând mașinile să se deplaseze ușor spre mijloc pentru a evita mărfurile care parcă se prelingeau spre ele. Țevi de plastic, nisip, ciment, cherestea, tuburi de canal, bobine de cablu electric, transformatoare, statui de grădină, aparate de uz casnic, mobilă, o mulțime de benzinării - tot ce se putea imagina era pe marginea drumului, înghesuite unele lângă altele fără vreo grijă pentru estetică sau siguranță. Era ca și cum un potop ar fi măturat toate aceste bunuri spre drum și le-ar fi lăsat acolo, abandonate, dar oprite în loc, doar un moment înainte de a apuca să se reverse pe carosabil. Printre acestea, expoziții de materiale de construcție, oamenii stăteau lângă un stand de fructe și legume, fumând sau tastând telefoanele în speranța că o mașină va opri și le va cumpăra strugurii. Erau atât de mulți încât ai fi putut să îți imaginezi că aceasta este principala economie a țării. În parcările imense de pe marginea drumului mașinile stăteau cu portbagajele deschise, șoferii lor vânzând direct de acolo orice marfă care credeau ei că ar găsi un cumpărător. Întregul drum național părea un spațiu în care comerțul se desfășoară fără reguli clare, o extensie a unei alte lumi făcută să asigure minima supraviețuire a fiecărui individ.
Harababura comercială a continuat până la Durrës, cu mașinile care înaintau prudent, ferindu-se unele de altele și de camioanele care așezate jumătate pe carosabil descărcau bunuri în curțile magaziilor-depozit deja supraaglomerate. În perioada comunistă, nimeni nu acorda prea multă atenție aspectului peisajului industrial - toată lumea era concentrată pe construirea propriei versiuni a socialismului, fiecare în felul lui. Atâta timp cât treaba părea că se face, nu conta cum arătau lucrurile.
În afara orașului, aglomerația post-industrială a dispărut, fiind înlocuită de un peisaj rural bucolic, aparent neatins de societatea modernă. Satele care ne apăreau în față păreau sărite din istorie, căzute din cer și așezate ușor pe pământ în contemporaneitatea dealurilor din jur. Drumul s-a lărgit și traficul a devenit rarefiat, cu multe mașini mici gonite din spate de luminile farurilor flotelor de Audi și Mercedes care se întreceau în viteză. Acestea păreau să fie mărcile auto preferate de albanezi, chiar dacă multe dintre ele păreau niște rable, cumpărate la mâna a treia în Germania de cei care au plecat acolo pentru o viață mai bună. Din când în când, vedeai și flash-uri făcute de mașinile care veneau spre noi, un semn care indica un punct de control al poliției care-i căuta pe cei care circulau cu viteză, dar niciun polițist nu oprea vreuna dintre mașinile de lux care goneau nestingherite. Pentru că nu puteau ști cine era șoferul.
În Albania, trecutul nu este ceva pe care îl vizitezi; el merge alături de tine, împletit în fiecare pas și în fiecare stradă, la fel ca drumul spre Durrës, atât de familiar în partea de lume în care am trăit în timpul aceleiași ideologii falite. Dar trecutul apare fără să se anunțe cu un amestec de bune și rele, dând colțul străzilor alături de tine, stând neinvitat la mesele din cafenelele aliniate de-a lungul străzilor pavate cu pietre rotunde și inegale - pietre care par a fi rămășițe atât ale greutăților, cât și ale rezistenței unei lumi încălecate de istorie. Te întâmpină din momentul în care ai ajuns, devenind una cu tine precum vântul cald de la aeroport, gardurile urâte de sârmă separând prezentul de coridoarele nevăzute ale unei lumi învechite, cumva neterminată. Un trecut care vine cu un amestec de regret și speranță tăcută, deși nimeni nu pare să știe exact ce speră sau ce le-ar putea aduce viitorul.
În Albania, dacă îi spui cuiva că locuiești în America, s-ar putea să te întrebe de ce naiba ai ales să vii tocmai aici în vacanță. Așa că am ales să le spun că vin din țara mea natală, România, cu care aveam convingerea că vor rezona.
"Oh... România...". Era un tânăr, născut cel mai probabil în jurul căderii comunismului. Ochelari cu rame negre pe o față frumoasă, o barbă abia vizibilă, ochi inteligenți, un student cu siguranță sau poate că era deja absolvent. Zâmbea, un zâmbet puțin timid și se uita direct în ochii mei:
"Deci, știi... Înțelegi...", îmi spune.
"Da, am avut și noi la fel".
S-a uitat în jos și părea să se lupte cu un gând, meditând la ce să spună. În cele din urmă și-a ridicat ochii.
"Dar voi l-ați omorât..."
"Da... L-am împușcat... Și pe ea."
A făcut o pauză și s-a gândit o vreme. Destul de mult, că nu credeam o să mai spună ceva. Durere, melancolie, angoasă sau poate toate. Sau cine știe, poate nimic din toate astea. Greu de spus. Un zâmbet puțin îndurerat pe față:
"Noi nu am mai putut... A murit".
În Albania, fantoma lui Enver Hoxha este la fel de răspândită ca adierile calde ale verii. Nicio urmă tangibilă nu pare însă să fi rămas în urma lui. Nici un memorial, monument sau statuie, cea din centrul Tiranei răsturnată în timpul revoltei albaneze care a pus capăt erei de opresiune comunistă, stă ascunsă acum în subsolul turnătoriei unde a fost construită. Statuile mentorilor lui Hoxha, Lenin și Stalin, a căror ideologie a urmat-o la virgulă ca niciun alt dictator din Europa de Est, sunt retrogradate într-o curte din spatele Galeriei Naționale de Artă.
Dar Enver Hoxha s-a inserat în conștiința țării ca un virus pe care albanezii încă nu l-au putut eradica. Nu mai este unul periculos, dar efectele sale încă persistă ca cele ale unui COVID lung. Chiar dacă vrei să vizitezi doar siturile arheologice din patrimoniul UNESCO, muzeele de artă sau istorie, monumentele medievale care evocă evenimente de acum sute de ani, bisericile și moscheile centenare, este imposibil să scapi de prezența lui Hoxha, indiferent că toate aceste locuri și evenimente s-au perindat în timp cu secole înainte de domnia sa. Dar chiar și fără a-l numi, regele Enver cel Roșu părea omniprezent în orice conversație. Iar în Albania poți purta cu ușurință o conversație aparent cu oricine. După decenii de interdicție de a avea orice contact cu străinii, în care chiar și un răspuns la o întrebare banală ar fi putut arunca pe cineva în închisoare, oamenii par mai mult decât dornici să discute orice subiect.
Enver Hoxha, un dictator sociopat și, practic, nebun, și-a dezvoltat obsesia pentru putere și comunism în timp ce studia botanica (!) în Franța. La fel ca Pol Pot, un alt tiran infam, Hoxha a fost expus ideologiei comuniste radicale în timpul perioadei petrecute la Paris - cel mai probabil în cadrul acelorași cercuri intelectuale care au format alți viitori despoți. La preluarea puterii în Albania, Hoxha a declanșat epurări brutale, ordonând executarea vechilor prieteni de școală, a iubitelor din liceu și chiar a binefăcătorilor care l-au ajutat. Cel care i-a asigurat bursa în Franța și prietenul care l-a lăsat să stea fără chirie într-un apartament din Paris au fost amândoi eliminați.
Cultul personalității sale a rivalizat cu cel al lui Kim Jong-Il, în timp ce imaginea sa era omniprezentă, emulând înfățișarea dictatorului nord-coreean, iar scrierile sale grețoase, absurde chiar și pentru o hagiografie, deveniseră lectură obligatorie în școli. Hoxha a eliminat, de asemenea, cea mai mare parte a intelectualității încât, la moartea sa, aproape nimeni din membrii Politburo-ului nu aveau mai mult de educație liceală. Rezultatul a fost că în 1985, la moartea lui Hoxha, Albania era oficial a treia cea mai săracă țară din lume. Produsul național brut al țării sale era comparabil cu cel al unui oraș mic din România, iar venitul mediu lunar era doar 15 dolari.
Hoxha și elita partidului s-au izolat într-o enclavă închisă din Tirana, numită Blloku, luând decizii din sufrageriile lor și aventurându-se rar afară. Cu toate acestea, în ciuda magazinelor speciale și a sălilor de spectacol unde vedeau ceea ce le era interzis albanezilor de rând, viața în Blloku era departe de a fi idilică - domnea paranoia, cu întregi familii epurate după bunul plac al lui Hoxha și înlocuite de nou-veniți dornici să intre în cercul privilegiat. Căsătoriile între familii au devenit o strategie de supraviețuire, creând alianțe pentru a evita epurarea. Orice indiciu de legături externe cu oamenii obișnuiți era considerat trădare, ceea ce ducea la pedepse rapide și nemiloase, indiferent de statutul, contribuțiile anterioare sau acreditările cuiva. Un exemplu a fost Mehmet Shohu, prim-ministru și cel desemnat ca fiind succesorul lui Hoxha, care a fost omorât la ordinele dictatorului pentru că fiul lui s-a căsătorit cu o voleibalistă.
Astăzi, Blloku s-a transformat în cel mai trendy cartier din Tirana, plin de restaurante, terase pline de viață și baruri pe strada principală, unde muzica se răspândește în aerul nopții. Vilele odinioară păzite găzduiesc acum afaceri și reședințe - poate încă ocupate de succesorii vechiului Politburo, ducând moștenirea unui trecut privilegiat într-o nouă eră.
"Oamenii ostili regimului erau îngropați în picioare", ne-a spus chelnerul.
Lucra ca ospătar, deși era puțin probabil asta să fi fost adevărata lui profesie. Avea un aer rafinat, manierele sale sugerau că era foarte educat, iar engleza îi era fluentă și foarte precisă.
"În 1967 au interzis religia de orice fel și au declarat Albania prima țară atee din lume. Nouă ani mai târziu au introdus-o în constituție, dar deja lumea era îngrozită, așa că nu mai rămăsese nicio urmă de religie."
Enver Hoxha a îmbrățișat celebra frază a lui Marx, "Religia este opiul poporului", și a folosit-o în discursurile sale. În timpul regimului său, un singur cuvânt legat de orice religie - fie ea islamică, creștină sau oricare alta - arunca persoana care-l rostise în închisoare pentru nu mai puțin de zece ani. Fără excepții. Fără clemență. Aplicată cu o convingere neclintită. Chiar și bărbile au fost scoase în afara legii, asociindu-le cu tradițiile islamice și ortodoxe. Sub regimul său 2.000 de instituții religioase au fost demolate sau reconfigurate. Cele rămase în picioare au fost transformate în teatre, săli de sport, instanțe de judecată sau depozite, obliterând până la extincție patrimoniul cultural și istoric al Albaniei. Preoții și imamii au fost urmăriți când făceau botezuri, închiși și trimiși în lagăre de muncă, toți fiind catalogați drept "reacționari" sau "dușmani ai poporului". Cu toate acestea, în ciuda opresiunii necruțătoare a regimului, religia în Albania nu a dispărut. Astăzi, două treimi din populație se identifică drept musulmani, în timp ce creștinii reprezintă mai puțin de o treime, ceea ce arată că credința a rezistat chiar și în deceniile de ateism forțat.
"În cincizeci de ani, toate bisericile din Europa vor deveni moschei. Europa va înceta să mai existe".
Costumul gri și cravata păreau uzate, dar bărbatul ceva mai în vârstă din fața noastră avea un aer distins de noblețe. Arăta ca un profesor, poate un profesor universitar care vorbea o engleză relativ bună, așa cum aveam să descoperim la mulți dintre conaționalii săi. Dar încă nu aveam să știm asta, pentru că de abia ajunsesem în Albania când ne-a abordat pe stradă.
"Credeți că emigranții sunt problema?", l-am întrebat.
"Emigranții?! Da... Dar mulți alții.... Politicienii..."
"Dar ce credeți despre război. Este un război în Europa nu departe de aici"...
"Biden... greșește!"
"Biden greșește?! Dar cine e bun, Trump?", l-am întrebat.
"Kiev este Rusia. Nu Ucraina. Zelensky greșește. Biden greșește"
"OK, deci vă place Trump?"
"Negrul a fost bun. Bush, OK."
"Dar credeți că este bine că Albania este acum în NATO?"
"Pentru Albania, NATO este bun. Dar asta din cauza situației noastre... Oamenii de aici nu înțeleg, nu sunt educați. Nu vă încurcați să vorbiți cu analfabeți".
"Deci, vă place Trump? Sau Kamala?"
"Trump. Puternic. Femeia... nu știu".
Și a plecat la fel de brusc cum a apărut, făcându-ne cu mâna un la revedere.
Dintre toate locurile din Albania, Tirana pare să fi imprimat fantoma lui Enver Hoxha pe vălul de nori care plutește deasupra orașului. Altfel, ce poți spune despre o capitală în care principalele muzee sunt două buncăre care șerpuiesc pe sub oraș și care spun povestea terifiantă a dictaturii și o clădire învelită în plante care a fost centrul Sigurimi, detestatul și temutul serviciu secret al Albaniei comuniste, transformată într-un muzeu numit "Casa frunzelor".
Cele două muzee BunkArt povestesc istoria modernă a Albaniei, prin prisma opresiunii. Chiar în mijlocul orașului, BunkArt2 are o intrare de buncăr care coboară în Hades și detaliază metodele terifiante de supraveghere ale Ministerului de Interne. Este o istorie înfiorătoare, cu încăperi peste încăperi pline de magnetofoane Uher, pereți întregi acoperiți de ele, microfoane introduse în pantofi, haine, cărți sau chiar în bețe de mătură, laboratoare de fotografie și tehnici de supraveghere etc.
Un pic mai retras din centru este BunkArt având nu mai puțin de 106 camere în cele cinci etaje subterane, săpate sub un munte, pe 3.000 de metri pătrați. Exponatele se concentrează pe istoria armatei comuniste din Albania, de la ocupația italiană și coborârea țării în dictatură până la căderea comunismului. Aceste buncăre, transformate acum în muzee, au fost locul în care se putea ascunde liderul paranoic care a reușit performanța să-și facă dușmani din toți vecinii și din toți cei care l-au susținut în ascensiunea lui către putere. Toate țările erau considerate dușmani, iar discursul guvernului lui Enver Hoxha era presărat cu temerile, că în orice moment, atât URSS, cât și SUA, pe lângă Grecia, Iugoslavia și toate cele din jur vor ataca și subjuga Albania. Cred că în zilele noastre există niște pastile pentru chestia asta...
După ce am vizitat cele două buncăre și muzeul Sigurimi am simțit o dorință viscerală să ieșim de acolo. Aveam un sentiment ridicol că am fi putut aluneca printr-o falie a timpului în vremea dictaturii care ne-ar fi aruncat într-una din închisorile ei, așa că pentru a ne păstra sănătatea mintală ne-am refugiat într-una din noile cafenele din centrul Tiranei care părea un loc aparținând altei lumi. Speriat de spectrul pierderii independenței și puterii, în 1971 regele Enver a început programul de "bunkerizare" a Albaniei, care a fost operațional din 1975 până în 1983.
Acest program a planificat construcția a 221.142 de buncăre pe întreg teritoriul albanez, din care au fost săpate și terminate "doar" 173.371. Aceasta însemna un buncăr pentru fiecare 11 cetățeni ai țării, cu aproximativ 21.000 de buncăre construite pe an, un efort care a luat viața multor albanezi în accidente de muncă. Toate buncărele mari aveau un centru de comandă și control cu birouri pentru comandanți, comunicații, sistem de ventilație și o sală mare de ședințe. Cele mici, doar un loc pentru o mitralieră.
La fel ca Ceaușescu în România, doctrina militară a lui Enver Hoxha era creată pe baza războiului popular, un fel de război al partizanilor ajutat de tehnici moderne. Enver Hoxha a condus luptele de partizani în cel de-al Doilea Război Mondial, reușind, împreună cu forțele comuniste pe care le comanda, să învingă naziștii și să elibereze Albania, un rezultat care i-a conferit cât de cât legitimitate pentru a conduce țara după încheierea războiului. Dar niciunul din aceste 173.371 buncăre construite în Albania nu a fost niciodată folosit, dovedind un exercițiu de inutilitate al unei minți bolnave care se temea să piardă puterea, paranoie pe care și-o ascundea în spatele luptei pentru păstrarea independenței țării.
"Ține oamenii ocupați, speriați și înfometați" a fost întotdeauna sloganul pe care dictatorii comuniști l-au învățat de la Stalin.
În Gjirokaster, un kilometru de tuneluri șerpuiesc pe sub castelul Argjiro, o fortificație transformată în închisoare care domină orașul.
"Au construit și au aprovizionat aceste tuneluri pentru un război de trei săptămâni pe care, probabil, în mintea lor, erau siguri că îl vor câștiga. Ce s-ar fi întâmplat după aceste trei săptămâni dacă războiul s-ar fi prelungit, nimeni nu știa. Tunelurile au fost construite pentru a-i găzdui pe cei din Politburo împreună cu 100 de soldați recrutați special ca să-i apere dar nici măcar un lider comunist nu a venit aici să inspecteze locul după ce au terminat construcția. Probabil erau ocupați cu planificarea săpăturilor la alte buncăre. În 1992, când tunelurile au fost descoperite și oamenii și-au dat seama că erau menite să-i protejeze doar pe conducători, au vandalizat și au furat tot ce se afla în interior", ne-a spus un tânăr, probabil născut cu puțin timp înainte de căderea comunismului. Fiecare tânăr pe care l-am întâlnit părea dornic să discute despre această istorie obsesivă, dar o istorie pe care nu o trăiseră, ci o învățaseră din cărți și din poveștile părinților lor.