"Ține oamenii ocupați, speriați și înfometați" a fost sloganul pe care dictatorii comuniști l-au învățat de la Stalin.
....
De la bun început, Enver Hoxha s-a întors împotriva lui Tito, acuzându-l că vrea să preia Albania ca a șasea provincie a Iugoslaviei, o teamă adânc întipărită în mentalitatea țării după șase sau mai multe secole de conflicte teritoriale cu despoții din Serbia, Muntenegru sau Kosovo. Povestea clasică a triburilor balcanice în care grandoarea și mărirea de odinioară se transformă la un moment dat în suspiciune și războaie repetate. Albania nu a semnat oficial un acord de pace cu Grecia până în 1987, la doi ani după moartea lui Hoxha. Eforturile de destalinizare ale lui Hrușciov și reconcilierea cu Tito au declanșat ruptura Albaniei de URSS în 1956, urmată de retragerea țării din Pactul de la Varșovia după invazia Cehoslovaciei din 1968. Hoxha, cândva un susținător ferm al Chinei maoiste, a rupt legăturile cu China după moartea lui Mao, aruncând Albania într-o izolare completă și transformând-o într-un târâm pustnic și roșu. Niciuna dintre ideologiile acestor țări nu urma linia stalinistă a lui Hoxha. Cred că s-o răsucit în mormânt la vestea că Albania a devenit prima țară din blocul estic care a dorit să adere la NATO. În zilele noastre, numele lui George W. Bush, primul președinte american care a vizitat țara în 2007, foarte popular aici, a devenit numele unui lanț de brutării - am cumpărat ayran și byrek de acolo -, iar avioane ale armatei americane stau staționate pe pista aeroportului internațional din Tirana.
Sub conducerea lui Enver Hoxha, comuniștii și-au forțat legitimitatea prin asocierea cu lupta seculară pentru independență a Albaniei. Au îmbrățișat moștenirea lui Skanderbeg, nobilul lider militar care a opus o dârză rezistență Imperiului Otoman în secolul al XV-lea, considerat eroul național al Albaniei. La fel ca în alte națiuni ocupate de otomani, eroul, în cazul acesta al Albaniei, este definit prin lupta dusă pe câmpurile de bătălie împotriva turcilor - și exact asta a făcut Skanderbeg când a schimbat tabăra și a luptat alături de prințul transilvănean, Ioan Hunyadi (Iancu de Hunedoara), împotriva armatei otomane conduse de Ali Pașa.
Puțin mai târziu, Skanderbeg a unit triburile ilire formând Liga de la Lezhë, care a continuat să reziste dominației otomane până în 1479, un fapt impresionant având în vedere că lupta a mai durat 11 ani după moartea regelui. Unii istorici îl văd ca pe un rege unificator care a pus efectiv bazele Albaniei, o narațiune bine adaptată sentimentelor antiotomane ale vremii. Acest mit, care a rezistat de-a lungul secolelor, a reprezentat simbolul perfect pe care regimul comunist l-a putut coopta, legându-și revoluția de același spirit de rezistență.
Moștenirea lui Skanderbeg este pomenită mai peste tot în Albania, însă memoria sa este preamărită în cetatea Krujë, unde s-a născut și unde s-a refugiat după ce a părăsit rândurile armatei otomane. Un muzeu grandios, proiectat de fiica-arhitect a lui Enver Hoxha, a fost ridicat acolo pentru a înrădăcina ideea că comuniștii sunt moștenitorii legitimi ai tradiției naționaliste a lui Skanderbeg, adevărații apărători ai suveranității Albaniei. Această adoptare a simbolurilor istorice nu s-a petrecut numai in Albania. Regimurile comuniste din România până în Cuba au folosit tactici similare pentru a masca faptul că ascensiunea lor la putere nu s-a bazat pe voința populară, ci pe tancurile sovietice.
Am luat o pauză, ne-am așezat la o cafenea pentru a reflecta la tot ceea ce văzusem. Chelnerul s-a apropiat - un tânăr, probabil în jur de 20 de ani - gata să ne ia comanda, fără să țină cont de fantomele pe care le purtam în suflet în urma rătăcirilor noastre tenebroase.
"De unde sunteți? Ah, România!.... Știți că înainte" - mereu același "înainte" - «doar 200 de străini puteau intra în țară în fiecare an», ne-a spus el. Cel mai probabil, unul dintre acele mituri imposibile răspândite de Sigurimi, contrazis de documentele pe care tocmai le văzusem în muzee și care arătau de zece ori mai mulți vizitatori.
"Și pentru fiecare dintre ei era un agent Sigurimi care-l urmărea pe străin zi și noapte. Dacă omul se oprea, agentul se oprea și nu era niciodată la mai mult de trei metri de cel pe care îl urmărea. Nici măcar nu se prefăcea că se ascunde. Era clar cine era și se aștepta ca străinii să se supună".
"Știm asta din România. Au făcut la fel, dar nu încercau sa fie chiar așa de evidenți", i-am spus noi.
"Aici nu le păsa. Iar dacă un străin avea părul lung, îl tundeau la aeroport", fapt pe care tocmai l-am văzut într-unul dintre muzee, cu pozele atașate unui citat din discursul lui Hoxha care spunea că «...Albania este închisă dușmanilor, spionilor, hipioților și altor vagabonzi...».
"Moștenirea" lui Enver Hoxha - eu prefer să îi spun cultul personalității - trebuia să fie imortalizată în piatră în Piramida din Tirana. Da, ca cele ale faraonilor, însă fără mumie! La trei ani după moartea sa, în 1988, "Muzeul Enver Hoxha" a fost deschis în piramida proiectată de Pranvera Hoxha (fiica lui Enver Hoxha) împreună cu soțul ei si cu alți doi arhitecți. La momentul construcției sale, piramida a fost considerată cea mai scumpă structură individuală ridicată vreodată în Albania. Sardonic, a fost supranumită "Mausoleul lui Enver". După căderea dictaturii, pentru a pune sare pe rana, piramida a devenit bază NATO în timpul războiului din Kosovo și un club de noapte.
"OK. Am înțeles. Enver a murit, dar cum rămâne cu Ramiz Alia, succesorul său? Și el a fost un ticălos care trebuia pedepsit. Am citit că a fost îngrozit de execuția lui Ceaușescu", l-am întrebat pe tânărul cu ochelari cu rame negre.
"Au fost afectați serios", s-a oprit puțin ca pentru a-și alege cuvintele să se potrivească mai bine cu ce s-a întâmplat atunci si a continuat.
"Au discutat în Politburo, încercând să își justifice lor înșiși cum de s-a putut întâmpla așa ceva. Erau nebuni... Voiau să creadă că ei nu vor avea probleme pentru că doctrina lor nu s-a schimbat niciodată. Alia le-a zis că Ceaușescu a fost executat pentru că a deviat de la doctrina stalinistă. Era ca de film...!"
"Și, ce s-a ales de el?"
"După ceva timp, a fost condamnat, dar a stat doar trei ani în închisoare. Auzi, trei ani!!! După tot ce făcut, i-au dat numai trei ani! Eu l-aș fi condamnat la 30 de ani sau l-aș fi împușcat cum ați făcut voi cu Ceaușescu. Chiar și în 1990, după toate schimbările care avuseseră loc în Europa de Est, le-a ordonat gardienilor să împuște oamenii care voiau să treacă granița... După ce a ieșit din închisoare a luat niște bani prin relațiile pe care le avea cu ceilalți și a plecat să trăiască în Franța și apoi în Dubai, a dat interviuri și a publicat cărți și a murit liniștit, un om liber în Albania."
"Și copiii lor? Sunt încă în Albania?", l-am întrebat.
"Hoxha a avut trei copii. Soția lui - ce femeie îngrozitoare - a fost condamnată la 8 ani închisoare. Când a fost eliberată, a scris o carte în care a lăudat domnia soțului în ciuda a tot ce se întâmplase. «Toți eram egali, chiar dacă mai săraci, dar am rămas independenți» era scuza ei pentru toate crimele făcute. Despre copii nu știm aproape nimic, pentru că sunt foarte discreți. Trăiesc aici și în străinătate, mai ales în Italia, dar nu apar prea multe în știri despre ei. Doar despre nepotul lui Hoxha, care a fost arestat într-o acțiune a politiei legată de traficul de droguri. El era suspectat că ar fi fost liderul unui cartel columbian de droguri care operează în Europa".
"Cred că a făcut-o pentru a aduce fericire și high poporului albanez, la fel ca bunicul său", i-am spus malițios.
În Berat, o clădire mare cu o cupolă în vârf arăta ca opera unui arhitect stalinist. Eram convinși că fusese cândva sediul Partidului Comunist, acum preluat de noii oligarhi și transformat în ceea ce semnul ostentativ de pe acoperiș declara cu mândrie că este Hotelul Colombo. Curioși, am decis să întrebăm.
"Oh, nu. În Albania, în timpul comunismului, nu existau clădiri mari", ne-a spus un alt tânăr care era la recepție.
"Dar existau clădiri înalte de apartamente în care locuiau oameni. Nu-i așa?", l-am întrebat noi.
"Nu, nu. Nu era ca la voi în România. Nu ne puteam cumpăra un apartament. Locuiam șapte într-o cameră, iar apartamentele normale nu aveau mai mult de două camere mici. Trebuia să fii un ștab la partid pentru a obține un apartament cu trei camere. Iar oricum majoritatea oamenilor trebuiau să se ducă voluntari pe șantierul clădirii de apartamente atunci când o construiau ca să primească o cameră pe care apoi să o împartă cu întreaga familie".
"OK, dar ce era clădirea asta înainte?" - prin fereastră puteam vedea afară o piscină impecabilă, luminată în albastru.
"A fost construită la începutul anului 2000 pentru o universitate. Dar au mutat universitatea în altă parte și a fost transformată în hotel", ne-a spus el, lăsându-ne să ne întrebăm de unde au venit banii, la doar câțiva ani după prăbușirea infamelor scheme naționale Ponzi din 1997. Întreaga Albanie pare să se afle între hoteluri de cinci stele ca acesta și oameni care încă vând fructe din portbagajele mașinilor pe marginea drumurilor.
Coasta ionică a Albaniei, riviera sa, este cunoscută sub numele de Bregu. Este străbătută de un drum care pornește din Ksamil, o stațiune tipică la mare unde plajele sunt acoperite de șezlonguri aliniate în fața hotelurilor de lux, iar strada principală este străjuită de magazine care vând saltele, mingi și jucării de mare colorate. Drumul o ia către nord, șerpuind în sus și în jos, urcând munții din jur doar pentru a coborî brusc spre plaje complet pustii, rămase neschimbate din comunism, cu doar o gheretă pe ele.
Ajunge la celălalt capăt al Rivierei după 140 km, în liniștea peninsula Zvernec, unde acum un "prim" ginere american vrea să își forțeze relațiile lui tata-socru ca să preia rezervația naturală alungând păsările pentru a construi o stațiune de lux pentru alte "păsări", cele de zăpadă, turiști din țările mai reci. La 20 de kilometri de Ksamil se află Sarandë, o stațiune cu aspect mai urban cu o promenadă maritimă spectaculoasă, străjuită de hoteluri impresionante.
Ambele orașe au fost zone interzise în timpul comunismului din cauza apropierii de Corfu. O strâmtoare de trei sferturi de milă separă Ksmail de St. Stephanos din Corfu, un loc puternic păzit în timpul comunismului, dar și un loc care i-a inspirat pe mulți să încerce să traverseze înot, lăsând în urmă închisoarea lor cea dragă numită Albania. Puțini au reușit, mulți au fost prinși, bătuți și uciși de poliție.
După căderea comunismului, Sarandë a crescut de-a lungul coastei, începând să se cațere pe dealurile din jur. Conducând spre oraș, aveam senzația că traversăm un canion în care zidurile sunt făcute din clădiri înalte. Boom-ul neobosit al construcțiilor pare de neoprit, chit că pare complet rupt de cererea pieței, lăsând multe clădiri nevândute și goale. În Sarandë, hoteluri și apartamente noi se ridică rapid, alături de structuri pe jumătate terminate, învelișurile lor de beton fiind o dovadă a speculațiilor și a dezvoltării necontrolate. Dar multe rămân vacante sau abandonate, simboluri ale unei economii disfuncționale în care proiectele imobiliare servesc adesea drept canale pentru spălarea de bani.
"Cine sunt investitorii pentru aceste hoteluri? Sunt greci sau italieni?", l-am întrebat pe managera (proprietăreasa?) unui hotel unde ne-am cazat pe plaja de pietriș din Sarandë.
"Oh, nu. Toți sunt albanezi. Doar albanezi...", ne-a spus ea, lăsându-ne să ne întrebăm cum s-a făcut finanțarea lor care pare foarte suspectă. Dar nu a durat mult să aflăm de unde proveneau banii. La o simplă întrebare pe internet au apărut articole peste articole care descriu în detaliu, pe baza dosarelor procuraturii, potopul de bani obținuți din droguri și investiți de bandele albaneze musulmane care operează din Dubai. Atât timp cât "proprietarul albanez" își asigură un permis de construcție pe un teren, obținut și el prin plata mitei către persoanele potrivite, fondurile pentru dezvoltare încep să curgă, fiind spălate in apele azurii ale coastei însorite a Mării Adriatice. Niciun investitor nu părea îngrijorat că clădirile nu vor fi vândute. Toți așteaptă aderarea Albaniei la Uniunea Europeană, un deziderat susținut de toți politicienii actuali, toți valsând pe tema eliminării corupției care însă, cum necum, rămâne emblematică pentru Albania.
"Toți politicienii actuali provin din aceeași mare familie. Toți sunt rude cu comuniștii, la a doua și a treia generație. Și întotdeauna s-au protejat între ei. Își spun unii altora: puteți să mă criticați cât de mult doriți, puteți să spuneți orice vreți despre mine, dar trebuie să mă protejați. Și o fac." mi-a povestit un prieten albanez din New York.
Dar în jurul orașului Sarandë, în afara aglomerației de clădiri ridicate una lângă alta, pe aceeași coastă spectaculoasă nu sunt decât dealuri pustii care coboară în mare. Dacă urci în vârful dealului din spatele orașului, Agioi Saranta, mănăstirea atmosferică în ruină a celor 40 de Sfinți, care a dat numele orașului, poartă amintirea izolării pe care a oferit-o cândva acest loc. Și totuși, dacă te plimbi puțin în satul din jurul mănăstirii, ești transportat cu multe decenii în urmă în istorie, făcând ca noul Sarandë de la poale să pară un proiect futurist.
"Înainte... respectul pentru lege. Ordine!", ne spunea un paznic care vindea bilete la un sit arheologic. Nu părea foarte educat și abia vorbea engleza, dar suficient cât să se facă înțeles.
"Dacă cineva omora, el... omorât imediat. Fără judecată... Acum, multe omoruri, furturi și toții sunt lăsați... liberi. Fără reguli, fără legi", ne-a spus el cu năduf și a continuat după un timp.
"Nimeni nu vrea să muncească. Dacă tinerii au ceva bani... puțini... merg la bar și beau cafea și fumează toată ziua. Nimeni nu muncește, dar vor bani".
"Dar există locuri de muncă pe care oamenii nu vor să le ia?", l-am întrebat.
"Nu vor să muncească... pleacă în Germania. Toată lumea a plecat. Înainte, dacă plecai, îți omorau familia" și face semnul unei mitraliere. "Nu arestați! Omorâți! Oamenilor le este frică să plece. Stăteau aici și munceau".
În 45 de ani de comunism, peste 13.692 de persoane au fugit peste granițele Albaniei și 988 dintre ele au murit. Nu se știe ce s-a întâmplat cu familiile rămase în urmă.
Mesele restaurantelor sunt înșirate pe mijlocul străzile pietonale sau pe trotuarele fiecărui oraș. Sunt pline de tineri, toți discutând în jurul unei cafele sau a unei beri, fumând țigări, narghilele sau vape, uitându-se pe telefoane sau ascultând muzică. Doar rareori puteai să vezi un laptop deschis și pe cineva scriind, în timp ce toți ceilalți stau de vorbă. Din nou, trecutul îți amintea de blândețea plăcută a timpului fără limite, o viață care a fost odată a noastră, lăsată în urmă în "paradisul muncitorilor și țăranilor" pe care-l abandonasem. Nu era doar amintirea lucrului pierdut sau a unei vieți trecute, ci și un semn al locurilor în care timpul nu-și găsește un sens anume, căutându-și rostul pe terasele pline de tineri ale restaurantelor. Există un farmec în felul în care trecutul te urmărește, împletindu-se în liniște în fiecare pas pe care îl faci. Dar în Albania, scena obișnuită a teraselor restaurantelor din Balcani are un caracter distinct. Patronii erau în marea lor majoritate bărbați.
Ocazional, câteva femei tinere se aflau printre ei sau mai multe femei se adunau la o masă, dar acestea erau clar depășite numeric de prezența masivă a bărbaților care dominau cafenelele și restaurantele din centrul orașului. În ciuda deceniilor de comunism și a presiunilor modernității, Albania este în continuare o societate cu caracter puternic patriarhal. Patriarhia albaneză este adânc înrădăcinată în istoria sa, codificată în Kanun, o lege orală care a guvernat viața țării timp de un mileniu, fiind în cele din urmă pusă în scripte în secolul al XV-lea. Kanun acoperă toate aspectele vieții sociale - familie, căsătorie, moștenire, ospitalitate, proprietate, biserică și structuri de clan - și se aplică în mod egal atât albanezilor musulmani, cât și celor creștini. Dar indiferent de religie, Kanun-ul plasează femeile într-o poziție inferioară în societate, rolul lor fiind de producătoare de copii și muncitoare la câmp. Având în vedere că feudele tribale erau frecvente, moștenitorii de sex masculin erau esențiali, bărbații familiilor rivale omorându-se adesea între ei în lupte care se puteau întinde pe generații, numite aici gjakmarrja. Aceste dușmănii sângeroase, nu foarte diferite de vendetta italiană, erau menite să tot continue până când toți membrii de sex masculin ai unei familii erau exterminați, o situație extremă care făcea ca, numai atunci, conducerea familiei să fie încredințată unei femei. Femeile, considerate ținte inferioare în aceste dispute, erau adesea cruțate pentru a putea avea mai mulți fii care să continue conflictul. Comuniștii au luptat cu înverșunare pentru a suprima Kanun-ul și a-i elimina influența în societate, însă codul antic a reapărut în Albania de Nord în anii 1990, deoarece instituțiile guvernamentale și forțele de politie erau slabe și nu puteau menține ordinea.
Străzile Tiranei erau însă pline, iar noaptea părea fără de sfârșit. Ne-am plimbat printre terase până după miezul nopții, dar mulțimea nu dădea niciun semn că s-ar retrage acasă. Ne bucuram de vacanța care ne purtase pașii prin toate colțurile Albaniei și care ne ținea treji mai mult ca de obicei acum pe străzile Tiranei. Pentru toți ceilalți însă din jurul nostru, aceasta era pur și simplu viața. Epuizați după o zi lungă de călătorie, ne-am târât pașii către hotelul nostru, simțindu-ne oarecum nelalocul nostru într-un oraș în care noaptea părea că nu este făcută pentru odihnă ci pentru povești care nu par să se termine niciodată.
Dacă privești din vârful muntelui Dajti, deservit de o telecabină, Tirana pare plată. Se văd doar câteva clădiri înalte, iar cele care sunt în curs de construire se află în Piața Skanderbeg, inima orașului. Un spațiu amenajat pentru mari adunări, Piața Skanderbeg pare goală în cea mai mare parte a zilei, la fel ca Bulevardul Martirilor din apropiere, o arteră mare care traversează orașul dinspre piață spre clădirea Institutului Politehnic, unde abia dacă se vedeau câteva mașini. Albania încearcă să se reinventeze, făcând toate eforturile pentru a adera la Uniunea Europeană, aderare ar aduce dezvoltarea dorită, pe care ultimele trei decenii nu au adus-o. Între timp au trecut două generații, mulți dintre tineri au părăsit țara, creând și lucrând în Europa sau SUA și lăsând în urmă vechile generații marcate de nostalgia unui trecut care, chiar dacă a fost teribil, a fost singurul lucru pe care l-au cunoscut în viața lor și cu care sunt familiarizați.
"Am prieteni albanezi în toate statele americane, cu excepția Wyoming-ului", ne-a spus cineva.
În timp ce călătoream în Albania, nu am putut să nu reflectez la paradoxul multor est-europeni care au resentimente față de Uniunea Europeană despre care spun că le-a furat "suveranitatea și independența" în timp ce conduc mașini de lux pe drumuri aglomerate către casele lor de vacanță din munți sau de la plajă. Nostalgia umple aerul cu reminiscențele vieții sub dictatură pomenite de o generație care e pe ducă, o generație care a pierdut de mult contactul cu realitatea actuală, influențată de actori geopolitici rău intenționați care ar dori să elimine democrația europeană și să o înlocuiască cu o nouă formă de control autocratic. Sloganurile naționaliste umplu emisiunile de televiziune și al rețelelor de socializare, citite pe cele mai recente iPhone-uri și urmărite din confortul apartamentelor moderne, în timp ce aeroporturile sunt pline de cei care pleacă în vacanță în toate colțurile lumii. Mi-am imaginat că le iau, doar temporar, cardurile de credit și conturile bancare celor care se plâng și îi aduc în Albania. Să fie martori la fața locului a ceea ce albanezii au câștigat - sau nu au reușit să câștige - în peste treizeci de ani de la căderea comunismului. Cu vechile lor fabrici comuniste poluante încă la locul lor, niciuna închisă "forțat" de Uniunea Europeană, dar fără o altă industrie modernă a timpul actual, albanezii ar renunța cu mare bucurie la economia lor învechită și la eluziva "suveranitate" pentru un viitor care ar putea avea ceva de oferit acestor tineri, un viitor care în acest moment părea inaccesibil.