Însă, oamenii aceștia sunt renumiți în Khiva mai ales pentru felul în care sculptează coloanele din lemn masiv dur, înalte de până la zece metri, care (așa este aici tradiția) sprijină acoperișul împodobit în culori vii al moscheilor (în interior) sau terasa exterioară și ea, viu colorată, a acestora. Sau, pentru că au arta asta în sânge, restaurează coloanele erodate de istorie, de evoluția vieții în Khiva, de neștiință. Iar, pentru ei, este greu de înțeles de ce a adus comisia națională pentru UNESCO o echipă germană de cinci restauratori în lemn (să lucreze în moscheea Juma din Ichan Kala) câtă vreme experiența, înțelepciunea și măiestria meșterilor locali sunt cunoscute, dovedite și apreciate.
În atelierul acesta l-am cunoscut, apoi (pentru că îl chemaseră chiar Mirjalol și tatăl lui să mă întâlnească) pe Zargarov Adilbek Kamilovich, cercetător și inspector al lucrărilor de restaurare a monumentelor de arhitectură din regiune și director al Academiei Mamun, înființată în anul 1004 (probabil, cea mai veche din lume - chiar dacă în forma inițială a funcționat doar 13 ani). Aceeași întrebare îl necăjește și pe el: de ce germanii și nu specialiștii locali? Simplu, le-am spus, după ce m-am interesat: cei cinci germani studiază, de fapt, așa cum au făcut, la comanda (și pentru) UNESCO, în multe alte locuri protejate din lume, exact acest aspect - în ce constă tradiția locului în privința sculpturii în lemn și a restaurării monumentelor istorice (porți, ferestre, coloane și capiteluri), urmând ca munca de întreținere (permanentă) să revină, firesc, în continuare, uzbecilor.
Mai mult, domnul acesta a studiat, a cercetat și a coordonat lucrări arheologice în multele kala, fortărețe din regiune (de fapt, din deșert), și a devenit, astfel, firesc, ghidul meu, conducându-mă la Ayaz Kala, Kyzil Kala și Toprak Kala. Exact ceea ce îmi doream și ceea ce avea să mă ajute să înțeleg povestea apariției, în urmă cu mai bine de două mii de ani, a acestor forme de locuire, a acestor inedite construcții și a rostului lor în istoria ulterioară a regiunii.
Avem, așadar, un deșert, Kyzilkum (nisip roșu), deloc necesar, dar inevitabil. Aspru, uscat, bătut de vânt, fierbinte în zilele de vară și rece noaptea și întreaga iarnă, fără precipitații (de altfel, în Uzbekistan, în general, nu plouă deloc, ori foarte puțin primăvara și toamna), aproape fără viață, deloc generos cu cei care s-au încumetat să îl locuiască, să îl îmblânzească, să îl pună la muncă. Avem, apoi, un râu, mai mult, un fluviu, Amu Darya, cât se poate de util, de necesar, de viu. Apelor lui, care vin din munți, albiei lui, deltei pe care a creat-o, pânzei freatice subterane care împânzește regiunea riverană și pe cea a puținilor săi afluenți, le datorează, de două mii patru sute de ani, de când au apărut aici primele așezări - transformate rapid în fortărețe, apariția, existența și continuitatea istorică, triburile, grupurile, nomazii care s-au stabilit aici.
De unde vor fi venit acei oameni, încotro se îndreptau și de ce s-au oprit aici, în regiunea asta, aparent, mai fertilă decât celelalte (sau, mă rog, mai puțin nefertilă decât celelalte, care sunt mai îndepărtate de fluviu)? Ce îi va fi motivat să renunțe la viața nomadă și să devină sedentari, aici, în deșert? De cine s-au temut, pentru ce zeitate sau împotriva cui au ridicat (cu mâinile, cu spinarea, cu puținele unelte primitive pe care și le-au produs, cu, poate, câteva sau mai multe animale de povară) fortărețele acestea, în mod cert, inexpugnabile, la vremea lor? Cine îi va fi învățat să amestece pământ, apă, balegă și paie, pentru a produce chirpici (că ăsta este materialul de construcție specific locului - nu doar în aceste kala bimilenare, dar și în Ichan Kala din Khiva, mai tânără cu o mie de ani), să își producă uneltele necesare, să se organizeze, pe întreaga durată a construcției, iar apoi să asigure întreținerea acesteia? Cum vor fi adus apa, din fluviu sau din pânzele freatice subterane, acolo, în locul șantierului și al producției de cărămizi (extrem de ecologice, de nepoluante și de naturale, am aprecia noi azi)? Cum vor fi dedus că forma circulară (Kyzil Kala) sau eliptică (Ayaz Kala) este adecvată pentru fortărețe cu suprafețe mici, în timp ce forma rectangulară (Toprak Kala) este adecvată pentru cele de dimensiuni mari? Ce cultivau, ce produceau, ce mâncau? Cum va fi fost viața lor de zi cu zi, ce fel de legături aveau (dacă aveau) cu ceilalți - alții, tot ca ei, instalați într-o altă fortăreață, erau pașnici ori războinici, se apărau ori atacau? De ce au ales unele dealuri, acele dealuri naturale pe coama cărora și-au construit cetatea, și nu altele - poate, la fel de potrivite sau de nepotrivite cu obiectivul lor? Întrebările astea - ori, o parte din ele, sunt valabile (adaptate și particularizate) și pentru cetățile dacice din Munții Orăștiei, și pentru construcțiile megalitice din Malta, și pentru cele de tip nuraghe din Sardinia și pentru cele din Saruq Al Hadid din EAU ori altele pe care le cunosc, dar nu mi le amintesc acum.
Cercetările se derulează lent, din tot felul de motive: numărul mare de fortărețe, starea lor diferită de conservare (sau de degradare), numărul redus de specialiști, durata redusă a sezonului de săpături arheologice (maximum două luni primăvara și maximum două luni toamna), fondurile mereu insuficiente, distrugerea naturală permanentă, firească, ce nu poate fi oprită, ci doar întârziată, interesul scăzut sau inexistent al locuitorilor regiunii în cunoașterea istoriei locului, exploatarea turistică deloc rațională a acestor minuni arheologice.
Fortărețele, amplasate pe dealuri naturale, la zeci de metri de nivelul plan al deșertului, respectau forma acestora, pe care o transformau într-un avantaj. Zidurile înalte de până la douăzeci de metri adânceau această diferență de nivel și măreau avantajul strategic și de apărare. Turnuri de observație aveau rolul de a ține sub control, ceea ce se întâmpla în afara cetății. Zeci de persoane sau, poate o sută sau două, locuiau în fortărețele mici (Ayaz Kala și Kyzil Kala), iar în cele mari, poate chiar și o mie de persoane (Toprak Kala). Existau, între zidurile exterioare, coridoare, uneori un al doilea rând de ziduri, construcții pentru conducătorul cetății, spații ceremoniale (unde au fost descoperite, pe pereții interiori, fresce în culori naturale), spații subterane pe mai multe niveluri, folosite, probabil, pentru depozitare, așa cum existau camere sau locuințe individuale pentru toți cei ce locuiau sau se refugiau în fortăreață. Arheologii se așteaptă să descopere acolo obiecte specifice acestui tip de așezări, din materiale ale acelor timpuri, care să îi ajute să găsească răspunsuri credibile pentru întrebările de mai sus. Fascinația pe care povestea acestor locuri o poate spune mă încurajează și pe mine să sper că voi reveni curând în Uzbekistan - în locurile pe care le cunosc, dar și să descopăr altele, care au tot atâtea - ori mai multe, și tot la fel de fascinante, povești de relatat.
