Când tronurile votive trec, până și circulația pietonilor se oprește. Cozile sunt imense. De sub balcoanele decorate cu purpură regală, un imens aparat de securitate și ordine gestionează fiecare intersecție, fiecare colț de stradă, iar traficul auto se închide în întregul oraș vechi.
Aceeași tradiție, cu mici deosebiri de formă, se repetă și în Granada, Córdoba sau Sevilla - ca și în orașele mai mici ale Andaluziei. Lumea își face poze cu penitenții sau cu purtătorii carelor și este o onoare chiar și pentru copii să participe. Deși se numesc hermandades și sunt alcătuite preponderent din bărbați, confreriile religioase admit încă de mult timp femei.
În noaptea de sâmbătă spre duminică, de Înviere, impresionanta Catedrală a Întrupării din Málaga, cea mai înaltă din Andaluzia deși e încă neterminată, ne întâmpină cu un interior magnific, ce combină coloanele unui templu roman cu altarul creștin, iar întunericul tainic din naos, unde oamenii țin în mâini lumânărele subțiri care licăresc timid sub chipurile lor, contrastează cu strălucirea orbitoare din altar. O călugăriță cu voce de înger intonează de la amvon o serie de rugăciuni cântate și pare că plutește, transfigurată, deasupra întunericului. Apoi luminile se aprind și câțiva adulți se botează.
***
La Córdoba, dimineața răcoroasă ne întâmpină cu parfum de iasomie pe străzi - doar că nu e chiar iasomie - sunt portocalii (jasmine oranges) în floare și în rod simultan. E mai frig, mai umed și mai verde astăzi, la final de aprilie 2025, decât la începutul lui martie 2024, când am fost aici prima dată. Descopăr că podul roman, Catedrala-Moschee (Mezquita) și casele din cartierul evreiesc sunt o adevărată încântare chiar și atunci când le revezi a doua oară în doi ani. De altfel, Córdoba e singurul oraș din lume care găzduiește 4 situri UNESCO. Până și toaletele publice din parcuri, somptuoase și complet automatizate la un cost de utilizare de numai 30 de cenți (interiorul se spală cu jet de apă după fiecare folosire) arată vintage la exterior. Ne înfruptăm dintr-un pui ieftin la rotisor în Plaza de los Abades și ne învârtim de trei ori prin orașul vechi înainte de a ne da duși.
***
Granada este o bijuterie despre care s-ar putea scrie tomuri, dar vorbele pălesc față cu realitatea. Urcăm abrupt pe lângă parcuri tropicale umede, după ce am prins ultimele locuri de parcare într-un parking care se cheamă, până și el, Ave Maria. De data asta, la Alhambra, nu voi rata Palatele Nasrizilor - avem bilete care le includ. Stucaturile cu caligrafie islamică mi se par imposibil de încadrat: să le zici dantelărie? să le zici poezie? Mucarabele de pe tavan, construite printr-un procedeu modular, imită stalactitele din peștera în care se spune că profetul Mohamed și-a primit viziunile. Peste un mileniu de istorie, de cultură și civilizație într-o încremenire fragilă. Ferestrele dau către mici patio-uri cochete, cu fântâni delicate, chiparoși și bănci din marmură răsfirate pe sub portocali. Cu Sierra Nevada acoperită de zăpadă proaspătă în fundal, grădinile mai vaste din Generalife, din Alcazaba sau de lângă fosta mănăstire San Francisco, în nuanțe multiple de verde și cu tușe de mov, ciclamen, portocaliu, galben, roz pal și roșu, cu arbuști tropicali pe care suntem nevoiți să-i căutăm pe Google, par definiția însăși a paradisului. Iar când, la coborâre, în centrul vechi, îl completez cu un pionono dulce și însiropat, plutesc oricât aș fi de obosită de la atâta umblat. Bunul gust (la propriu și la figurat, în toate) e atât de odihnitor și energizant!
***
În Gibraltar, cei circa 200 de macaci fac parte din 6 familii distincte și sunt înregistrați, cipați și "botezați". Hrănirea lor e interzisă, se pedepsește cu amendă de 2.000 de euro. Mai ales zahărul le face rău: diabet, boli de ochi, de rinichi și multe altele. Motiv pentru care maimuțele sunt hrănite de guvern cu morcovi, mere și alte lucruri sănătoase. Numai că ele sunt cam pofticioase și fură din mână sau chiar din rucsaci. Nu se dau în lături de la bomboane sau hamburgeri. Vă sună cunoscut?
Aproape 2 din cei 9 km pătrați ai peninsulei reprezintă sol recuperat din mare, iar pista de aeroport, lungă de doar 1.800 m, e o provocare pentru orice pilot. Ea a fost construită pe pietrișul provenit din cei 52 de km de tuneluri săpate în timpul celui de-al doilea război mondial în interiorul rocii. Această bucățică de Regat Unit, cu guvern propriu și populație de 38.000 de locuitori, are cu circa 50% mai multe joburi decât cetățeni proprii apți de muncă, prin urmare pe la frontieră trec zilnic 15.000 de spanioli care lucrează în Gibraltar, dar domiciliază în afara lui. Pe lângă priveliștea coastei iberice și a Africii, cu lanțul munților Atlas dincolo de strâmtoare, absolut impresionantă este peștera Sfântului Mihail, unde formațiunile unice (stalactite și coloane), de forma lamelelor unor ciuperci, a unor perdele de rocă sau a unor trunchiuri butucănoase de copaci sunt puse în valoare de un spectacol multimedia de basm.
***
Punctul cel mai apropiat de orașul Tanger este, de facto, Tarifa. Pe înserat, pe malul spaniol al Atlanticului, mă scald în culoarea luminii. Vântul ridică valuri de turcoaz care se sparg cu spumă pe plaja largă, frecventată de windsurferi. Pe fundalul sonor al unei petreceri private cu muzică live - un fusion de rock alternativ, flamenco și chitară clasică - asfințitul însiropează micuțele dune de nisip ale țărmului european în vreme ce la orizont se desenează ferm conturul Marocului părăsit cu doar 60 de minute în urmă - sau poate cu câteva decenii? Experiența ultimelor ore pare onirică, ireală.
Mă locuiesc încă imaginile moscheii din portul Tanger: credincioșii cu covorașe de rugăciune întinse chiar și afară, pe treptele însorite, apoi șuvoaiele de bărbați în djellaba și șlapi revărsându-se pe străzile vechii medine și ale bazarului; piața cam insalubră, cu cocoși vii, tăiați și piguliți de pene pe loc, dar și cu cea mai gustoasă pâine posibilă (la 3 dirhami o pâine - adică vreo 30 de cenți); sacii de mirodenii la vedere și aroma măslinelor preparate în zeci de feluri și culori diferite; taverna sărăcăcioasă cu tajine și hamsii, unde mâncau localnicii și unde a fost de ajuns să aruncăm o scurtă privire curioasă pentru ca un băiețandru de nici 10 ani să ne îndese în mână un meniu laminat (toată lumea vrea să îți vândă ceva; ți se spune că nu te vei descurca în oraș fără ghid, că nu vei ajunge la plajă fără taxi etc.).
Mă urmărește încă chipul trist și atât de pasiv al negresei cu hijab albastru și copil mic, care ținea în brațe pachete de șervețele Tempo, privirea ei absentă, zdrobită sub imperiul unei oboseli mai apăsătoare decât soarele amiezii pe pantele abrupte ale orașului și incapabilă să ceară ceva, deși senzația că n-are de niciunele nu mi-a dat pace și abia târziu am realizat că, în orașul vechi din Tanger, a "vinde" pachete de șervețele Tempo e felul onorabil de a primi un ban fără să îl cerșești...
Rememorez parcurile cu gazon impecabil și acel Ficus elastica cu mai multe tulpini unite într-o punte, în curtea unei instituții unde tocmai se turna un film și, nu cu mult mai departe, localnicii care, la bustul gol și cu un baros în mână, într-un câmp de moloz de la o demolare recentă, se opinteau să spargă resturile unui perete dărâmat, ca să recupereze niște cărămizi înainte ca locul să fie curățat pentru - posibil - o nouă clădire luxoasă, ca atâtea altele care se ridică la Tanger în orașul nou sau pe malul Mediteranei, cu prețuri începând de la 790.000 de dirhami apartamentul (cca 79.000 de euro), pentru marocanii bogați sau pentru turiști, a căror prosperitate (chiar și cea middle class) pare aici, în ancienne medina, ostentativă.
Pe plajă, tineri bărbați călare propuneau fiecărui nou-venit o plimbare cu calul sau cu cămila, în timp ce alții vindeau nimicuri și cafea la termos, iar alții jucau fotbal pe mal... Nisipul era fin, iar apa rece, dar îmbietoare. Pe trotuare, femei învăluite tradițional (majoritatea) alternau cu tinere moderne și grăbite (mai ales la volan!) iar traversarea pe trecerea de pietoni nu se deosebea prea mult de practicarea unui sport extrem...
Au urmat apoi iarăși controalele de securitate, viza pe pașaport, feribotul cu excesul său de înghețate, snack-uri și chips, danturile occidentale perfecte, răsfățurile de la duty free și kilogramele noastre în plus (căci în ciuda ceaiului de mentă îndulcit cu câte 2 cuburi de zahăr, în Maroc nu am întâlnit localnici supraponderali, ci doar mulți oameni uzați și știrbi...). Viața e o loterie la care unii câștigă și alții pierd.
Privind acum spre sud de pe plaja Tarifei, în ritmuri de chitară, alături de atâția tineri liberi și dezinvolți, am brusc senzația că trăiesc în cea mai bună dintre toate lumile posibile - cel puțin pe planeta asta - o lume fără granițe, pașapoarte și militari la vedere, o lume cu fete și femei odihnite și independente, am senzația că, privind Africa prin vaporii serii, privesc sedimentul decantat al unui trecut din care m-am întors recent ca dintr-o călătorie în timp - sau mai degrabă un destin alternativ, din care eu m-am putut extrage, dar în care atâtea sute de milioane de vieți sunt captive. Poate că sună elitist sau condescendent până și asta, dar eu sunt fericită că trăiesc în Europa, și mă inundă brusc recunoștința pentru viața mea de aici.
Atlanticul mi se întinde în față. Valurile - acum albastru-indigo - continuă să se spargă zgomotos sub apusul de culoarea piersicii. E Vinerea Mare. Prima pe care o trăiesc astfel - la capătul uscatului, ascultând vântul, chitara și nesfârșirea mării.
Spaniolii petrec și ei molcom în seara asta. Muzica se revarsă din terasa de lemn de pe plajă. Așezată pe nisip sau sprijinită de marginile terasei, lumea privește melancolic apusul. Oamenii conversează lejer, se înfășoară mai strâns în svetere, îmbrățișează pahare de vin sau căței. Vrajă. Se face frig, mă dor picioarele și spatele, dar nu mă pot desprinde. Părăsită de cuvinte, mă trezesc cu lacrimi șiroindu-mi pe față.
La finalul acestor zile și ore în care am fost și eu o turistă grăbită, dar care m-au făcut să îmi doresc să devin călătoare - sau, mai mult chiar, să devin de-a locului - nu mai pot exprima decât atât: Andaluzia este o splendoare care te amuțește și te resetează, iar în agitația străzilor cu arhitectură rafinată și caldă, inundate, la final de aprilie, nu doar de turiști, ci și de mireasma îmbătătoare a mugurilor de citrice, poți găsi o liniște profundă care îți reamintește că frumosul însuși este o formă de wellness, o formă de adevăr, că în lipsa frumosului nici celelalte două elemente ale treimii platonice - binele și adevărul - nu pot dăinui.
