În cele ce urmează, Mihai Buzea (n. 1971, a publicat până în prezent articole în presa culturală, plus nouă romane. Cel mai recent: Tarot la Polirom, 2023) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: A fost odată, Iadul alb, La piață, 1 Martie și Întotdeauna mai e ceva de iubit - toate textele aici.
*
O regulă din fotbal spune că, atunci când echipa pierde, nu e niciodată doar un vinovat. Nici portarul singur, chiar dacă le-a luat pe toate. Nici defensiva singură, chiar dacă a fost ciur. Nici atacanții, chiar dacă au avut macaroane în loc de picioare. Nici linia de mijloc, chiar dacă a dat toate mingile la adversar. Nici antrenorul, chit că lui îi vrea capul conducerea clubului. Nici singură conducerea, măcar că suporterii zic că a furat de-a stins din banii de transferuri. Nici brigada de arbitri, care e întotdeauna vinovatul de serviciu... nu. O mare înfrângere e de împărțit între toți aceștia, plus: ploaia, ninsoarea, gazonul, greva de la metrou, lipsa locurilor de parcare... ca să nu mai zic de adversarii care-au prins o zi mare.Textele de turele astea nu au fost, în marea lor majoritate, bune. Cele mai multe au strălucit prin mediocritate; ici și colo, câte o perlă de descoperit (sper că le-am descoperit pe toate, dar om sunt și eu, mi-or mai fi scăpat unele). Mă gândesc că o parte de vină e la mine: poate c-am obosit, poate că am muncit prea mult în ultima vreme, poate că mă apropii de burnout. E posibil ca mulți dintre voi să suferiți de aceeași problemă, iar în cazul ăsta, ar fi chiar binevenită o pauză, pentru cei care se știu prea trudiți, prea storși ca la teasc. Poate că nici temele propuse n-au fost ofertante, iar echipa de la LiterNet să se străduiască mai mult dată viitoare. Sau poate că e cazul să tragem de Florin Iaru, să vă mai scuture de lene - nu pe toți, ci doar pe aceia dintre voi care s-au lăsat pe tânjală.
Paranteză: expresia asta e pentru animale, nu pentru oameni. Oamenii din căruță nu se pot lăsa pe tânjala căruței, dar animalele de povară - adică boii sau bivolițele - pot. A nu se înțelege de aici, doamnelor, c-aș fi eu vreodată capabil de asemenea insinuări! Nici chiar față de domni n-aș fi capabil, deși boii sunt mult mai puternici fizic decât bivolițele. V-o spune unul de la țară, îi puteți deci acorda credit. Am închis paranteza.
Recomand o mică pauză de odihnă pentru cei care ați scris fără întrerupere, temă de temă; pentru ceilalți recomand mai multă ghidușie în alegerea căii narative, mai multă joacă, mai multă voioșie, bucurie, agerime, sprinteneală, ba chiar - de ce nu? - necinste. Când tema e prea serioasă, abordați-o în bășcălie. Hai că se poate! Doar români suntem... nenea Iancu ne-a nășit!
A fost odată
1. Nici la oraș nu erau câini cu covrigi, dar față de rural, unde dușumeaua cu miros de gaz scârțâia a cântec de jale, se mai găsea-n plus un ceva mic. Tot omu' de la țară mergea după acel ceva. Mama, duminica. Se trezea-n zori; mai era o vacă de muls, un lapte de-nchegat. Orătăniile n-au sărbătoare. Cu rata de 11 se-ntorcea. Mi-aducea puișori de ciocolată și iepuraș cu bomboane. După ce-l goleam, mi-era jucărie. Îl umpleam cu apă, cu nisip, cu vise. Ciocolata-i azi pe toate drumurile; mama, pe niciunul. De ea mă arde. (Elena Fermuș)
Poate că nu este un text chiar de top (nici nu e), dar măcar dă seamă de o realitate pe care azi a uitat-o toată lumea, în afară de mine și de autoare: anii '80 au fost ultima perioadă de glorie a satului românesc tradițional (adică ros de sărăcie), deși din text se poate înțelege exact opusul ("Nici la oraș nu erau câini cu covrigi, dar se mai găsea-n plus un ceva mic."). Precizez că găina, curca, gâsca, rața și bibilica sunt orătănii, dar vaca nu este.
2. Își contemplă cotul cu pată roz, de piele nouă și crustă neagră în mijloc. O râcâie cu unghia, strânge maxilarele și trage. Nu s-a vindecat, se strâmbă întinzând sângele. O să-mi treacă până mă mărit, așa zice buni. Ia o piatră și alungă cocoșul de pe gard, să n-o ciupească iar, gelos că-i aleargă găinile. Dă buzna în casa goală și încremenește. Se apropie tiptil de stelaj, apucă cu groază un pahar și țopăie afară. Cu ciocanul din lada de scule, pisează de zor hidoșenia ce-i dă coșmaruri noaptea, proteza bunicului. (Cecilia Fofiu)
Foarte bun finalul. Aș fi pus punct după "noaptea", nu virgulă.
3. Ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost odată o fată frumoasă și înzestrată cu toate darurile de la Dumnezeu. S-a născut într-o familie bogată care o iubea. De dimineață până seara se juca. Când a mai crescut s-a dus la școală și s-a făcut doctoriță. Apoi s-a îndrăgostit și a făcut doi copii, un băiat și o fată. Anii au trecut și s-a făcut bunică și apoi a murit înconjurată de toți ai ei când a împlinit 92 de ani. Așa își povestea fetița din camera 3. Locuia împreună cu alți copii, toți fără părinți. (Florentina Ghițescu)
Acel "își povestea" e poate cel mai bun punct al textului. Nimic de semnalat ca defect.
4. Am fost și suntem călători. Rătăcim între România eternă și visul american. Nu ajungem până în America, ne oprim în Spania la cules de căpșuni, în Germania la cultivat sparanghel, ori în Italia la îngrijit bătrâni. Suntem chirurgi de excepție în Franța, în Brazilia. Suntem cercetători, compozitori, artiști, scriitori, oameni de afaceri. Călătorim în toată lumea cu gândul la România eternă, cu dorința de a ne afirma internațional. Suntem călători și ne întrebăm mereu de ce nu am găsit un loc sub soarele din România. (Ana Ludușan)
Abordare inedită a temei, cu trimitere indirectă spre acel "Mai demult era mai bine" cu care se recunosc tâmpiții între ei, prin tramvaie și în talciocuri.
5. L-au respins, fără explicații. Aveți goluri în lacune, i-au zis de la înălțimea funcției la stat. A reluat totul, s-a mai dus o dată. Încrezător, dar degeaba. Vă lipsesc ștampile. A făcut rost de ele, s-a mai dus o dată. Au expirat adeverințele. Cu dosarul reînnoit, s-a mai dus o dată. Dosarul e bun, dar acum intrăm în concediu, reveniți peste două luni. Cu alt dosar, s-a mai dus o dată. Și încă o dată. Dar asta a fost tare demult. S-ar mai duce o dată, dar n-a mai rămas mare lucru din el fiindcă l-au ros pantofii. (Marian Bircea)
E puțin forțată propoziția "Dar asta a fost tare demult", chiar dacă nu taie cine știe ce din tristețea textului. Dar nici jucăuș nu-l face.
0. Trecutul nu e o țară străină, trecutul e o țară dușmană, care ucide zi de zi, mai rău ca Rusia. Trecutul e chiar mai rău decât o armată inamică de care poți fugi, trecutul e mai rău decât o boală gravă de care te poți vindeca. Și pentru una, și pentru alta ai nevoie de bani, în timp ce trecutul e gratis. Iar tot ce e gratis e drog, c-așa este comerțul, își spuse ea după ce ieși din pușcărie și ajunse în centrul orașului, în căutarea primului prost. (Mihai Buzea)
Iadul alb
1. Ce-i în pliculețul ăsta, Micșunico? Sper că n-ai pus botu' la prafuri. Știi ce-i aia adicție? Nu știi? Să-ți zic eu ce-i: azi o liniuță, mâine două, peste-o săptămână șapte și peste-o lună îmi golești cardul. De la cine l-ai cumpărat? De la un coleg, Pamfile, da' nu l-am cumpărat, mi l-a dat moca, promoție, cică. Stai liniștit, că nu-mi plac prafurile. Dă-mi voie să nu te cred, Micșunico. Tot așa ziceai și despre sex, la început. Acum vrei în fiecare noapte, uneori și ziua. Adicție, cum ar veni. (Paul Dârvariu)
Prea explicit finalul. Nu înțeleg de ce sunt atât de particulare numele personajelor, fărădecât că autorul are de gând să le păstreze pentru o lungă serie de flash-fiction.
2. Țara se zbătea în sărăcie, însă el trăia-ntr-un colț de rai. Părinții erau medici chirurgi de renume. Luxul și educația îi erau asigurate, un rar privilegiu al acelor vremuri. Viitorul pe cale profesională îi era scris în frunte, încă din fașă: avea să fie medic, atunci când va fi mare. Prietenii îi fură aleși, pe sprânceană, tot de către ai lui. Nimeni nu-l întrebase vreodată ce-și dorește; 'mda, amănunte. La balul de majorat a tras pentru prima dată pe nas. Drumul de la rai la iad a fost fulgerător de scurt. (Cristian Palade)
Ideea este aceeași, execuția literară complet diferită față de textul de mai sus. Poate mai seacă, dar mult mai precisă. Ultimele două cuvinte, inutile.
3. N-o să știm niciodată de ce ai lui i-au pus numele Manuel, dar apropiații îi zic Moni. Toată Colibița îl știe acum drept Regele Făinii. Anii petrecuți în Ibiza, ca strângător de pahare în Privilege și Amnesia, făcuseră din Moni un mic gangsteraș, însă cu viziuni mărețe. Își trăsese o moară, chiar la coada lacului, La Moni Tontana, și mai jos, cu boabe de porumb vopsite cu ojă roșie, scrie mare: Probabil cea mai bună făină din lume. Te întâmpină chiar el, alb var, cu un chihuahua la subraț. Say hello to my little friend. (Arthur Ianoși)
Foarte inedită viziune a Iadului Alb: o moară! Iadul e alb de făină! Trei nule, presupun. Am unele dubii că o moară este împlinirea unor viziuni mărețe de gangsteraș... pe Moni îl văd mai degrabă ca pe un antreprenor foarte harnic.
4. Acum am să vă fac o injecție. Vă rog să numărați până la douăzeci, ordonă medicul. Bărbatul, legat de pat cu lanțuri, se opri la trei. Ce ciudat, de obicei adorm pe la zece, niciodată așa de rapid. Dar nu am adormit, doar că nu știu să număr mai mult. Dom' doctor, am uitat să vă zic că ăsta e dintre ăia nou veniți. Aha, de aia pute așa. Uite că a adormit. Dă-mi scalpelul. Cât eu îi scot rinichiul, du-te și adu lada. Și pregătește-l pe următorul. Un alt număr tăiat. Zăpada acoperă sârma ghimpată. (George Dometi)
Foarte bun text, foarte! Merita cu prisosință locul întâi cu coroniță. Dar, na. Om sunt și eu. Nu uit nimic.
5. Nu pricepeam, în ruptul capului, de ce nepoțelul meu de un an și două luni, copil mereu vesel și jucăuș, a început să plângă, urlând și tăvălindu-se, când am ajuns în camera de la mare, la Eforie Nord. Nu m-am putut înțelege cu el, nu a mâncat, nu a vrut să iasă afară să ne jucăm, n-a acceptat nimic. Plângea și tremura. Toată noaptea a bocit și suspinat. Dimineață am realizat că mobila din cameră era complet albă și că, recent, mititelul fusese internat într-un spital unde i se făceau injecții. Am schimbat hotelul. (Aurelian Țolescu)
Probabil cel mai amuzant text imaginabil la tema asta... domnul Țolescu este Monsieur Jourdain al nostru: nu inventează nimic, niciodată! Fiecare, dar absolut fiecare text pare (este?) scos dintr-o experiență personală. Probabil că autorul a avut o viață foarte, foarte plină... dar, domnule Țolescu, noi în literatură, chiar și în flash-fiction, mai și mințim puțintel, măcar pe ici pe colo!
0. Dintre cele cinci volume ale seriei lui Constantin Chiriță, al patrulea este de departe cel mai prost și mai iubit. Când îmi întrebam vreun coleg, la începutul ultimului deceniu ceaușist, care anume carte îi plăcuse, răspunsul trimitea invariabil la cea cu aripile de zăpadă. Acum, na. În Bucegi am fost și eu, atât vara cât și iarna, și pot garanta că tâmpenii mai mari ca-n cel de-al patrulea roman al Cireșarilor nu s-au mai scris. Nici pân-atunci și nici de-atunci. (Mihai Buzea)
La piață
1. Nu discutăm. Nu mă tocmesc ca la târg. Ăsta-i prețul, nu negociem. Ce e în plus, plătiți. Ochi albaștri zece mii, blond, cinci mii, sub trei ani, douăzeci. Fără acte, încă cincizeci. Și, credeți-mă, marfă bună ca la noi, sănătoasă și ușor de procurat nu o să găsiți nicăieri. V-ați hotărât, pe cine alegeți? Pe cea din antecameră? Aia e a mea, dar dacă triplați suma, de ce nu? Când am căutat-o, mama n-a vrut să mă vadă. Doream să știe că sunt bine. I-am spus că o plătesc. A acceptat. Fusese directoarea orfelinatului. (Cristina Dumitru-Pascal)
Cam bruscă schimbarea vocii narative, dar poate că fix în bruschețea asta stă forța textului. Ia să-mi triplați și mie suma, că iată ce culant îs!
2. Renunțase la carne de vreo șase ani și explica tuturor cât de vioi se simte. Luase din piață un kil de ciuperci, spunea că acelea sunt culese din pădure, pline de nutrienți. Își pusese-n cap să le facă la cuptor, cu codițele tăiate mărunt, amestecate cu ceapă și învelite cu o foiță de cașcaval. Îl găsiseră cu spume la gură și cu cuptorul deschis. Lipsea doar o ciupercă, iar el avea un rânjet satisfăcut pe față și buzele răsfrânte. S-a lins și pe degete, asta a adăugat otravă, a mormăit legistul. (Dan Banu)
Prima frază m-a înnebunit de fericire (am și eu colegi de generație care îmi explică deseori cât de prost e Buzea că nu se face vegan. Deseori - adică ori de câte ori nu reușesc să-i evit la vreo înmormântare), dar parcă nu-mi prea place propoziția "Lipsea doar o ciupercă". Nu de alta, dar la pădure și la ciuperci mă cam pricep. Ba chiar la ciuperci de pădure, pline de nutrienți.
3. Mi se spune M'bongo, regele pieței de armament din Congo. Ai nevoie de un kalașnikov? Te servesc. Mine antipersonal? S-a făcut. Soldați? Am niște copii perfecți pentru asta, au toți sub 10 ani, dar trag splendid. Femei? Păi, nu-ți face rost băiatu'? Dar m-am săturat. Nu mă mai provoacă viața. Pot. Orice. Am. Tot. Știu tot ce am nevoie să știu. Mi-ar fi plăcut să fiu lider spiritual, dar nici eu nu mă cred când mă rog. De-un suflet am nevoie. Dar nimeni nu vrea să vândă. Sau, poate, toată lumea. (Răzvan Drăgoi)
Textul ar fi fost perfect dacă se termina cu "dar nici eu nu mă cred când mă rog". Așa, însă, e imperfect. Autorul să zică "mersi" că n-a nimerit cu textul ăsta pe tura lui Florin Iaru.
4. Îți fac eu piața de aici, din Toronto, ca să nu te duci pe poleiul ăsta, să dăm în altele. Văd că o s-o țină așa toată săptămâna. Să nu ieșiți din casă nici tu, nici tata, să stau liniștită. Olguța, cum să plătești transportul de acolo până la Iași? Se și fac praf toate. Nu, mamă, e ca și cum te-ai duce mata la magazin, doar că ți le aduce un curier la ușă, înțelegi? De acum încolo ți le comand eu. Nu pot să accept. Aici sunt și mai ieftine. Le aleg cu mâna mea. Plus că la voi n-au același gust. (Laura Stanciu)
Incredibil dar adevărat. Același dialog îl are nevastă-mea cu o mătușă din Canada, căreia îi comandă flori o dată pe an, de ziua ei. Recunosc vocile. Sunt copy paste. Doar cuvântul "gust" e înlocuit de cuvântul "miros". Ce-i drept, doar o dată pe an, nu pe săptămână. Mătușa din Canada (Montreal, nu Toronto), face aceleași fițe ca mama Olgăi din Iași, dar în final cedează. Recomand autoarei să păstreze ideea textului și s-o dezvolte într-o proză mai amplă.
5. Singura plăcere după 40 de ani de căsnicie e să-mi iau un cremșnit de la chioșcul de prăjituri din piață, unde mă trimite nevastă-mea cu lista pentru ciorbă, iar după ce cumpăr morcovii și ardeii și ștevia și broccoli, neapărat broccoli, să nu uiți de broccoli, am băgat la broccoli în mine că mă confundă câinii cu un pom, așa, cu părul verde și creț, îmi înfig gingiile în cremșnitul ăla, iar cu cealaltă mână răspund la telefon: ai luat broccoli? o aud și mormăi o înjurătură în timp ce un maidanez ridică piciorul. (Camil Popescu)
Foarte reușită imaginea sugerată de aceste trei cuvinte: "îmi înfig gingiile".
0. Mă tot întreb cine e de vină pentru eșecul nostru de a vinde cărți. Al nostru, adică al celor care ne pretindem scriitori și am dori să fim validați ca atare de cifrele de vânzări ale editurilor, care sunt mici spre penibile. Am făcut o listă de vinovați care n-a convins pe nimeni, nici chiar pe mine. Școala, profesorii de română, omniprezența traducerilor. Prostii. Piața vrea succes, vrea modele de reușită, vrea campioni. Cine se uita la tenis feminin înainte de Simona Halep? (Mihai Buzea)
1 Martie
1. Le-a bătut ușor, cu mâna pe umăr. În pauză, le-a împărțit hornari și buburuze muncitoarelor. Celor de la birou le-a dăruit ghiocei, mici, din plastic. De sus, de pe pasarelă, privea cu blândețe croitoresele. Admira ritmul alert al mașinilor de cusut și-al muncitoarelor din spatele lor. Îi erau ca niște fiice. Contabilul îi înmână o hârtie. Ce-i asta? Cheltuielile cu mărțișoarele și ghioceii, dom' director. Aha, zise în timp ce privea foaia pe sub ochelari. Taie-le 50 de lei din salarul pe luna asta. (Alex Micu)
Per-fect! Sculptură! Bravo, domnule Micu!
2. Cafeaua îi ardea buza, va fi umflată și roșie, să crape alea din birou de ciudă, vai dragă, cine te-a pupat așa? Anticipa mutrele lor la apariția șefului, miorlăiau încântate când le prindea veșnicul trifoi exact pe sânul stâng. Ei bine, habar n-aveau că ei îi prindea cu dinții mugurul alb și roz și pur, că de-aia avea salariu de merit. Oftă. Cana îi era goală ca privirea, își amintise că azi e baba ei și a noii colege pe care șeful o ruga să-i frece nessul. Cică simțea nevoia de-o altă aromă, cu vibrări de violet. (Andra Toropoc)
Așa simțim și noi, pârliții. Nevoia de alte arome, mereu de altă aromă. Ce? Numai șefii s-o simtă? (foarte bună legătura fină cu tema. Bravo, Andra!)
3. Mitruț ține strâns stiloul în mână. A scris rotund titlul compunerii, Primăvara. Privește pe fereastră, nori groși se-aleargă pe cer. Simte în nări parfumul de lăcrămioare al mamei, are în fața ochilor mâinile mânjite de vaselină ale tatei. Mâine se-mplinește un an de la accident. Mami și tati ar fi mândri de el, are numai FB la școală. Lumea nu s-a oprit. Bunica umple cu lături troaca lui Ghiță, bunicul sparge câteva lemne. Mitruț scrie doar un cuvânt, lacrimă, și iese, cu ochii încețoșați, să-și ajute bunul. (Nicolae Popescu)
Text nu foarte reușit ca idee (prea telefonat), dar executat bine din punct de vedere literar. Nu perfect, nici măcar foarte bine, ci doar bine. Ochii cei încețoșați ai lui Mitruț sunt deja prea mult. Literar vorbind!
4. Eram așa îndrăgostită că începusem să mă uit la fotbal deși nu înțelegeam nimic, doar că era el pasionat. Ce o fi ales, m-am întrebat și mi-am spus că o să port mereu mărțișorul ăla. Nu am luat și șnur, nu pot oferi ceva în culorile alea, a zis el întinzându-mi o steluță. Tot ce am putut spune a fost FCSB nu e Steaua București, auzisem eu asta undeva și am zis că îl impresionez, dar el s-a întunecat la față și a plecat. L-am văzut după un an, era cu o fată în blugi, tricou roșu și în piept cu un mărțișor fără șnur. (Ioana Dumitrașcu)
Forța textului e în aceste cuvinte aparent modeste: "Nu am luat și șnur, nu pot oferi ceva în culorile alea". Nu am înțeles finalul, probabil doar din vina mea, nefiind microbist. Sunt convins că tricoul nu este roșu degeaba și nici blugii nu sunt întâmplători, dar trimiterea îmi scapă.
5. Ți-am mai spus: la noi, la Botoșani, fetele dăruiau băieților mărțișoare brodate cu mânuțele lor. Mie îmi plăceau cele cu mesaje personalizate. Ca ăsta, de pildă, pe care mi l-a prins în piept Liuba, colega mea de bancă. N-ai cum să înțelegi textul, că nu știi rusește. Я люблютебя, Памфил, scrie, adică, te iubesc Pamfil. Oh, iubi, iartă-mă că am uitat. Te iert, Micșunico. Te primesc în pat și fără mărțișor. Te rog doar să-ți pui chiloțeii roșii și cămașa albă pe care ți le-am dăruit de Crăciun. (Paul Dârvariu)
Bună observația că mărțișoarele sunt dăruite de fete băieților, și asta în toate culturile în care există acest obicei - în afară de cultura românilor, unde treaba se face pe dos, inclusiv de data asta. Foarte slab finalul. Se putea construi mult mai bine pe perechea de culori roșu-alb. Chiloțeii și cămășuța sunt sărăcie curată, din punct de vedere literar.
0. E ușor să copiezi de pe Wikipedia. Eu copiez de pe Wikipedia. Martenița este numele bulgăresc al mărțișoarelor, micile podoabe făcute din fire albe și roșii, care se poartă de pe 1 Martie până pe 30 martie sau până când persoanele care le poartă văd o barză, o rândunică sau un copac înflorit. Baba însemnând în bulgărește bunică și Mart luna martie, Baba Marta (echivalentul bulgăresc al Babei Dochia) este o tradiție ce constă în întâmpinarea primăverii ce va urma. (Mihai Buzea)
Întotdeauna mai e ceva de iubit
1. Ce ochi are. Superbi. Asta e frumoasă foc. Stai, are un semn din naștere pe gât. Părea perfectă. Uite la asta. Și grasă și îmbrăcată urât. Cine ar vrea să dezbrace așa ceva. Cred că e prima oară când o atinge un bărbat. O fi virgină. Hai că încerc eu, râse celălalt. Asta arată a profesoară de muzică. Șleampătă și cu părul alb. Îmi aduce aminte de doamna Mimi, de franceză. A murit săraca. Și astea ce, sunt vii? Cei doi închiseră sertarele. Hai sus, că a venit un lot de arși. Să vezi acolo distracție. Ia tu copiii. (Caterina Tudorache)
Text care bate la poarta geniului. Bravo, Caterina!
2. După două sarcini pierdute, începuseră să moară amândoi câte puțin. Își aduse aminte momentul când s-au cunoscut. El expansiv, enervant, pus pe șotii, ea introvertită, analitică și studioasă. A fost dragoste la prima tăcere. Când taci, pot să-ți aud inima, așa-i zisese. Din ziua aia au fost nedespărțiți. Stăteau la masă, față în față, și dintr-odată întrebarea ei mută animă tăcerea aia de mormânt. Nu avea nevoie de cuvintele ei ca să știe ce simte. Nu-i de vină nimeni, nu-i niciun blestem. Înfiem. Te iubesc, șopti ea. (Arthur Ianoși)
Mizerabil acel "Te iubesc, șopti ea" din final.
3. Nu bea decât apă, ceai de mentă, de pojarniță, rar lapte, cafea și mai rar, nu mai fumează de mult, nu iese cu prietenii în baruri sau la discotecă, deși-i place muzica, mănâncă doar de trei ori pe zi, mai mult de post, citește ziare, reviste, cărți de la bibliotecă, muncește zilnic în atelierul de mecanică auto, își spală singur șosetele, face duș chiar puțin mai rece, duminica merge la biserică. Și când ni-l prezinți și nouă? suntem tare curioși. Nu vă grăbiți, mai durează, până ce iese de la răcoare. (Octavia Buhociu)
Propun un final simplificat: "Și când ni-l prezinți și nouă? Suntem tare curioase. Nu vă grăbiți, că mai durează până iese".
4. Ce frumos e. De la prima întâlnire am fost fascinată de ochii negri ca o noapte fără lună și de zâmbetul plin de viață. Împreună am colindat munții, ne-am zbenguit goi în lacuri glaciare și ne-am îmbrățișat în nopțile reci petrecute-n cort. Aș vrea ca timpul să se oprească în loc, să pot fi cu el pe vecie și să retrăim minunatele clipe doar privindu-ne în tăcere. Dar asta nu se poate. Astup groapa în care l-am așezat și plec printre copaci. În luminiș primesc o notificare: Marius ți-a trimis un mesaj pe Tinder. (Eduard Baranovski)
Perfect. Crimă. Asasina mai îngroapă unul în pădure. Se pregătește Marius.
5. A plecat fără să privească înapoi. Ușa trântită, telefonul pe silențios, gândul că s-a terminat. Străzile erau reci, oamenii grăbiți, iar el mergea fără direcție. Ce rămâne când nu mai e nimic? S-a oprit lângă un parc, pe o bancă uitată. Lângă el, un câine vagabond s-a așezat, torcând un oftat lung. Nu a cerut nimic, doar a stat acolo. Omul și-a scos mâna din buzunar, a atins blana udă. În ochii câinelui, o întrebare. În palma lui, un răspuns. Întotdeauna mai e ceva de iubit. (Manuela Meleandra)
Cam amuzant câinele care toarce, dar am inclus textul Manuelei în selecție dintr-un motiv pe cât de simplu, pe atât de trivial: și mie mi-a murit o iubire. Ea măritată, eu însurat, ce era să facă? Mi-a dat friendzone, fir-ar maica lui de friendzone.
0. Uneori nu mai e nimic de iubit. Emilia Răchitaru e iubită de George Ladima, lucru care-l face pe George, atunci când izbutește să se dezdrăcească, să afirme că îi este înfiorător de rușine de acea dragoste. Pentru că Ladima, înainte de și mai presus de a fi ziarist, este poet, formulează altfel această rușine. Spune că se simte de parc-ar fi avut păduchi pe suflet. Vedeți, domnilor? Așa se lucrează. În urmă nu lași nimic. Îți ucizi calul și dai foc la tot harnașamentul. (Mihai Buzea)