Era prima dată. Nările simțiră gâdilatul prafului. Asta-i tot? Ce prostie. Pentru asta am plătit atât? Dacă devin dependent? Nu vreau. La dracu', de aia am luat. După cât timp își face efectul nenorocita asta de liniuță? Prima mea liniuță. Mi-au dat zahăr pudră. Bicarbonat. Trebuia să simt ceva. Să mă simt puternic. Ia stai. Asta nu-i punguța mea. Unde-am pus-o? Și am auzit, din senin, o trâmbiță a Apocalipsei. Sunetul de pe urmă. Distrugătorul lumilor. Mai puțin poetic spus, ceasul deșteptător.
Florina Hegedüs
Orașul declarase război supremului. Andrieș cânta chestii interzise. Câțiva, din armata infanților, am făcut un pas înainte. Știam deja, viața-i o luptă, nu scriere creativă pe pereți. Știam de partea cui suntem. Aveam armă mintea, ei corpul. În timpul confruntării ne-au dojenit ideologia cu mame de bătăi și ne-au arestat odele dedicate mâncării, căldurii, apei calde, apei reci. Următorii doi ani ne-am ocupat cu recrutări. Pentru asaltul decisiv. Toți am fost în prima linie a frontului. Da nu-s sigură că am învins.
Ruxandra Donose
În clasa întâi, profesoara de cor m-a repartizat la vocea a doua. Am încercat să nu mă întristez, deși nu înțelegeam de ce nu sunt suficient de bună pentru a cânta vocea întâi. Apoi mama, înțeleaptă cum era, mi-a spus că nu e din lipsă de voce ci se trage de la muzicalitate și inteligență, că vocea a doua e mai grea, pentru ca melodia e ușor de cântat, dar e mult mai greu să ții armonia. Profetic. Am cântat tot restul vieții vocea a doua, chiar și ca primadonna, pentru că armonia a fost întotdeauna pe primul loc.
