Ploaia măruntă de noiembrie ne îngheață hainele. Ioan își scoate din buzunarul de la piept o icoană goblen, cusută de bunica. Spune o rugăciune. Paul privește îngândurat fotografia logodnicei. Speră să se întoarcă pentru nuntă. Mă gândesc la mama. E acasă singură, tristă și bolnavă. Astăzi e ziua ei. Tata îi comanda în florării din Paris, buchete de liliac mov. Printre picăturile de ploaie, drona se învârte ciudat deasupra amintirilor noastre. Suntem cruci albe pe iarba verde, mărginită de tufe de liliac.
Magdalena Daminescu
Cei care încă am rămas și ne străduim să ne prefacem că fără noi nu se poate, ar trebui să devenim invizibili. Ne încăpățânăm să trăim, că niște fantome din alte vremi, doar așa, pentru a le aminti celorlalți, că fără noi nu ar fi nici ei ceea ce sunt. Suntem din ce în ce mai inutili, mâncători de pensii și medicamente, pe care ei trebuie să le plătească, ba chiar mai avem idei și pretenții de iubire. Totuși, atât timp cât mai existăm, ei sunt în linia doi, mai au timp să se prefacă că sunt importanți.
Florentina Enache
Regula era clară: premianții stau în față, corijenții în spate. Cei scunzi sau deja ochelariști, ocupă primele bănci, înăltuții pe celelalte. Cerințele erau aceleași pentru toți: să spună ce trebuie, să facă ce li se spune și să dea mereu ce-i mai bun, total și fără comentarii. Când proful de istorie ne-a explicat aranjarea trupelor pe câmpul de luptă și am înțeles ce e și unde stă carnea de tun, ne-am uitat mai atent unii la alții. N-am știut niciodată dacă sunt mai mult scundă decât premiantă.
