Azi-noapte ne-a atacat un pluton de soldați germani. Pe unul l-am nimerit în stomac, chiar când încerca să treacă peste barajul de sârmă ghimpată. Încercând să scape, nu a reușit decât să se încurce mai rău. Îl auzeam cum geme, cum țipă, cum plânge strigându-și mama. A continuat să urle până spre dimineață. Se agăța cu disperare de viață, bietul nenorocit. Îl aveam în bătaia armei, dar am primit ordin să-l las să se zbată în agonie. La dracu' cu ordinele. Am țintit și am tras. S-a făcut liniște, în sfârșit liniște.
Mona Zelenco
Câtă ură rasială, prejudecăți, sărăcie și războaie poate îndura un om? Câte greutăți te pot afunda în mocirla vieții? Mai multe decât ai putea bănui. Majid a avut o cale anevoioasă până aici. El, și alte mii, au ajuns în Europa, au visat la un trai normal, iar azi fac munci refuzate de ceilalți. Cu zâmbetul pe buze pornește spre servici. Oprește la toaleta publică din centru. În timp ce muncește, fredonează un cântec din țara lui. E mândru și fericit. Lunile astea a reușit să adune 300 de euro pe care îi va trimite acasă. Și dorul.
Ana Maria Dobre-Nir
Aerul nu avea miros. Cerul era o iluzie de praf și tăcere. Gravitația nu se simțea. Tălpile se afundau în praf roșu, ca niște rădăcini ce nu vor prinde niciodată. Seara, în habitatele fragile, tăceam. Niciun cuvânt nu putea umple distanța de acasă. Unul dintre noi a început să vorbească cu rocile. Altul a spus că visează doar în negru. Apoi, primul accident. Costumul spart, oxigenul risipit, trupul inert. Pe Pământ, nimeni nu l-a plâns. Toți au privit spre cer, cu gândul că, într-o zi, le va veni rândul.
