În zorii zilei, întreaga unitate este mobilizată pentru o "mascare" generală a realității, menită să-i impresioneze pe superiorii veniți de la comandamentul armatei. Generalii nu sunt însă impresionați de ordinele de zi, ci de realitatea dură pe care o găsesc: soldați cu cazier puși în posturi interzise de regulament, o infirmerie cu un singur sanitar, epidemii scăpate de sub control, ofițeri depășiți, administrație haotică.
Medicul Aldea, calm și curajos, spune lucrurilor pe nume, acuzând sistemul de recrutare, lipsa de personal calificat și absența unei minime structuri de echilibru în cadrul batalionului. Atitudinea lui, rară și demnă, pare să aibă ecou. Generalii admit că sistemul este disfuncțional și promit măsuri.
Reacția nu întârzie: se creează o subunitate specială pentru cei educați, vin tineri ofițeri proaspeți absolvenți, apar soldați cu liceu sau studenți la teologie, iar atmosfera se schimbă treptat - în vocabular, comportament și chiar igienă. Regimentul, până atunci populat doar de pușcăriași abrutizați și cadre resemnate, începe să semene cu o comunitate normală.
Singurul element care nu se schimbă este povara protagonistului, care rămâne singur în infirmerie, lucrând până la epuizare, într-o rutină infernală, cu oboseala și frustrarea ajunse la limită.
Nu a fost de mirare că am greșit unui băiat injecția și omul a făcut un flegmon urât. Doctorul Aldea l-a consultat și a început să îmi reproșeze, dar pe un ton mai mult didactic, fără vreo răutate. Numai că mie, în acel moment, mi-a plesnit o coardă. Am început să urlu la el. Am început să plâng, să fiu isteric, într-o stare de neconceput pentru mine. Pentru prima și ultima oară în viață, am avut o criză de nervi autentică și sănătoasă:
- Nu mai pot! Vă bateți joc de mine! Eu nu mai dorm, nu mai am timp să mănânc, de trei luni de zile sunt în priză, mă folosiți aici ca pe un robot. Ei bine, nu mai fac nimic! Puteți să mă trimiteți pe șantier cu pușcăriașii, nu-mi pasă deloc!
Am zis toate astea (ba chiar mult mai multe lucruri pe care nu le pot scrie) și am ieșit dramatic din cabinet, trântind ușa cât am putut de tare. Voiam neapărat să fumez.
Aldea a venit repede după mine, m-a prins de umeri și m-a lipit de perete. Am dat iar să urlu iar, isteric dar el mi-a pus o mână peste gură:
- Gata, oprește-te. Respiră! Taci, gata, am înțeles. Acum taci un pic.
M-a fixat cu privirea lui albastră preț de un minut.
- Te-ai potolit? Sigur? Acum hai cu mine.
M-a târât de mână ca pe un copil care nu vrea la grădiniță. Aproape că m-a luat pe sus. M-a dus la noul comandant! A intrat la el fără nicio bătaie la ușă sau alte formalități cazone. Tânărul maior s-a speriat. Aldea l-a luat repede:
- Îmi pierd și ultimul om, maiorule! Omul ăsta nu mai poate lucra singur. Vreau imediat să am cel puțin trei oameni noi. Acum! Iar pe el îl vreau în concediu, acum! Să mi-l trimiți acasă, cel puțin o săptămână, s-a înțeles?
- Stați, stați un pic... M-ați luat prea repede. Ce s-a întâmplat, de fapt? a întrebat omul, ca sculat brusc din somn.
- Să vă spună el!
- Spune, soldat!
- Domne, eu nu mai pot! De trei luni de când am venit, am muncit zi și noapte. Nu am avut nicio zi să dorm măcar 4 ore. Mă culc la 2, poate și la 3, mă scol la 5. Am mult prea multă treabă de făcut. Sunt copleșit, sunt absolut distrus...
Apoi am început să plâng ca o fetiță de trei ani. Nu mă mai puteam opri. Îmi dădeam seama cât de ridicol eram, știam că trebuie să mă opresc dar nu exista niciun fel de metodă să pot să o fac. Toată frustrarea, toată starea mea de oboseală și imensa responsabilitate pe care o purtam cu mine, a erupt în acel plâns zguduitor, umilitor și de neoprit.
Medicul Aldea era doar detașat cu jumătate de normă la unitatea din Zalău. El era internist la Spitalul Militar din Cluj. Așa că efortul lui de a asigura cât de cât o funcționare decentă a infirmeriei era și el pe jumătate. Cu toate astea, ținea foarte mult la mine. Așa că a doua zi după marea mea criză de plâns isteric, a venit triumfător la mine cu un ordin de serviciu:
- Răzvan, pleci în misiune la București! Ai zis că tatăl tău e prin cinematografie, nu? Eh, te duci și îmi aduci aici filme documentare despre igienă, boli transmisibile, protecție sanitară și de-astea. Stai cât e nevoie. Până pleci însă, îmi cauți 3 ostași pentru infirmerie. Ai grijă ce-mi aduci aici, acum ai de unde alege. Te sfătuiesc să cauți băieți cu bacalaureat. Ai grijă, nu ai voie să aduci studenții de la teologie, și nici maghiari. Da, nu te mira, nu e voie, nu mă lasă... E o porcărie, dar așa e treaba, nu pune întrebări...
Da, o mare porcărie. Știam doi băieți perfecți, dar unul era student teolog, Marin Dumitru, și pe celălalt, pe care îl consideram ideal, îl chema Erno Szilagyi. Deci, nu.
Însă ghinionul nu doarme. El stă mereu în colțurile întunecate unde nu-l vezi, la pândă ticăloasă, și-ți sare la beregată când crezi că l-ai biruit.
Un alt soldat a fost trimis în rezervă pentru că în cea de-a doua zi de armată și-a tăiat venele. A fost internat la Psihiatrie, la Cluj, și a venit triumfător cu hârtia de lăsare la vatră cu care s-a lăudat la toți colegii săi. Apoi, ostentativ, și-a făcut bagajele în fața lor cântând vesel și lăsând să se înțeleagă că a fost o manevră.
Aldea a aflat și m-a băgat imediat în ședință:
- Răzvane, greul abia acum începe. Nu mai poți pleca deocamdată. O să avem o epidemie de simulanți sinucigași. Așa se întâmplă întotdeauna când apar cazuri de-astea. Fii atent, fii foarte atent! Mai ales noaptea, vor veni militari cu venele tăiate. Uite ce ai de făcut. Mai întâi, imediat te duci prin unitate și sortezi trei băieți educați, voinici și curajoși, care să nu fie căcăcioși. Sigur, nu ai cum să știi că sunt așa doar dacă te uiți la ei dar mergi pe instinct. Stai un pic de vorbă cu ei, apoi adu-i la mine. Pe urmă, când apar cazurile, te uiți foarte, dar foarte atent la tăietură. Dacă vezi că sângele curge pulsatil, adică în valuri, cum e pulsul, e nasol, înseamnă că a ajuns la arteră. Atunci imediat pui garou exact pe rană, strâns, și chemi Salvarea să-i ducă la spital. Nu ai voie să pierzi nicio secundă, clar?
- Clar!
- Băi pruncuț, dar imediat! Asta ne mai trebuie acum, încă o sinucidere! Însă dacă vezi că sângele curge lin, fără pulsații, sperie-i! Dă-le de înțeles că nu vrei să îi salvezi! Nu te teme, nu vor păți nimic, înseamnă că și-au tăiat doar pielea. Ăștia or să fie cei mai mulți. Bagă-le spaima în oase, spune-le că or să moară și că nu vrei să-i ajuți. Ei nu vor știi că nu sunt în pericol și vor începe să intre în mare panică. Vor sări să te bată. De-aia zic, ia-ți lângă tine niște băieți care pot duce o tăvăleală, să te protejeze.
- Dar de ce să-i sperii? De ce să mă expun la bătaie?
- Pentru că dacă nu-i sperii, nu se vor opri niciodată. Crede-mă, pruncuț, am atâta experiență cu ei...
Am plecat imediat în căutarea băieților. După nici o oră, am găsit niște flăcăi zdraveni, rumeni la față și rotunjori la brațe. Le-am propus să vină infirmieri. Au acceptat imediat, mai să mă pupe toți! I-am dus la Aldea, el a vorbit cu fiecare în parte, le-a dat sarcini și i-a învățat să stea pe lângă mine să mă protejeze. Eu i-am învățat apoi să facă injecții, să sterilizeze, să facă curățenie, dar mai ales să învețe poziția de forță cu care trebuiau tratați toți cei din infirmeria aia blestemată.
Și chiar în noaptea aia a început balamucul. Primul care a venit a fost adus pe brațe de doi colegi de-ai lui, la 12 noaptea. Era dintre cei din batalionul de pușcăriabili. Urla ca dementul:
- Îmi bag p***, vreau să mooor, nu mai vreau să trăieeesc!!!
Cu greu stătea să-i văd rana. L-au imobilizat toți cei de lângă mine, adică 5 zdrahoni, eu i-am șters mâna de sângele ce curgea șiroaie, și am văzut cum că fluxul era lent și constant. Puteam fi sigur că nu era nimic grav, era doar o "ciupeală", omul doar și-a tăiat un pic pielea.
- Tăticule, i-am zis eu calm, e grav! Dar, dacă vrei tu neapărat să mori, așa o să fie. Îți respect dorința ta. Dar o să te punem să stai într-o magazie, să nu te vadă nimeni cum dai colțul. Ar face impresie...
Bineînțeles că imediat a sărit la bătaie, într-o criză turbată de panică. Noroc că era pirpiriu. I-am făcut un calmant puternic, parcă un Ciclobarbital, și l-am dus într-o anexă izolată, cu câteva paturi. Pe drum, i-am mai zis:
- Ți-am făcut un somnifer, așa, de milă, să mori plăcut. O să iasă tot sângele din tine și nici nu ai să simți nimic. Dumnezeu să te ierte.
Injecția își făcea efectul, omul nu mai putea să se zbată deși ar fi vrut. I-am trimis pe colegii lui înapoi la somn și le-am zis:
- Să le spuneți tuturor că soldatul va muri, conform cu propria lui voință. Eu nu am niciun amestec aici.
Oamenii s-au uitat la mine cu un amestec de oroare, frică și scârbă și au plecat îngroziți de-a binelea, fără să mai zică ceva. "Perfect!" mi-am zis.
Noii mei colegi, care nu știau tactica, erau și ei uluiți. Vasilică, cel mai isteț dintre ei, a izbucnit:
- Băi Răzvane, ce faci tu e odios! Eu nu mai stau aici, prefer să merg înapoi. Nu am mai văzut așa ceva...
A trebuit să le explic ceea ce m-a învățat Aldea. S-au dumirit și au intrat și ei în strategie. După ce pirpiriul meu sinucigaș a adormit, i-am dezinfectat rana, l-am pansat cu grijă. La o oră, i-am schimbat pansamentul și am văzut că sângerarea se oprise.
Deși au mai venit vreo doi-trei cu mici tăieturi, am reușit cu toții să stopăm epidemia de "sinucideri", în cel mai dur mod cu putință. Dar, în același timp, și în cel mai eficient.
Peste trei zile eram în tren către casă.
(va urma)