În primul episod, Răzvan este nevoit să manipuleze și să îmbălsămeze un trup aflat într-un stadiu avansat de descompunere, într-o atmosferă de mizerie organică extremă, cu mirosuri de sânge putrezit și spasme stomacale aproape de leșin. Reacția discretă, dar fermă, a medicului care îl supraveghează - călcându-l pentru a-i distrage atenția de la greață - devine un gest de compasiune mascată, o formă bizară de pedagogie militară.
Al doilea episod aduce o escaladare a groazei fizice și a umilinței: exercițiul de traversare a râului Criș, în plină iarnă, cărând un camarad de 85 kg pe o targă, implică șoc termic, efort supraomenesc, risc de accident grav și epuizare absolută. Răzvan e împins la limitele rezistenței fizice și psihice, tremurând, incapabil să-și controleze degetele sau să-și scoată poza iubitei din portofel. Gândul la apă caldă devine unicul fir de speranță care îl ține în viață. Atingerea dușului cald marchează o renaștere simbolică, o ieșire din infern - un moment de plăcere aproape mistic, în contrast total cu brutalitatea de dinainte.
Au fost mai multe încercări cărora a trebuit să le facem față și care urmau să ne trieze. Și într-adevăr, numărul nostru se subția. În fiecare zi era un ceremonial, după masa de dimineață. Atunci, înainte să plecăm către spital, erau anunțați cei care erau eliminați. Oamenii aveau reacții diverse, unii înjurau din tot sufletul, total dezamăgiți să afle că efortul lor, capacitatea lor de a suporta traume nu erau suficiente, alții însă păreau bucuroși și ne încurajau și pe noi să îi urmăm. Bineînțeles, cei ce plecau erau cei care nu făceau față, sau efectiv, nu-și doreau să suporte testele îngrozitoare, gândite de minți sadice și duse la înfăptuire de ofițeri dezaxați. Cum poți altfel să descrii tortura unei forțări de râu în plină iarnă, cărând un om pe targă? Sau cum să interpretezi cu bunăvoință alarmele nenumărate din toiul nopții care te luau din pat, te aruncau într-un camion și te duceau până hăt, pe dealurile de pe la Turda, pe un platou unde eram obligați să ne petrecem restul de câteva ore de somn, la minus o mie de grade, fără nicio explicație logică? Ne aruncau trei foi de cort și noi, cei 8 sau 10, cât mai rămăsesem în grupă, nebuni de somn, încercam să dormim unul într-altul, curățând stratul de zăpadă, punând o foaie jos și alte două peste noi. Nu cred că sunt în măsură să descriu cum arată un somn în atare condiții.
Pe fiecare dintre noi, "cursul" de la Oradea ne-a marcat teribil. Ne-a schimbat felul de a fi. În urmă cu doar puține luni eram un adolescent naiv și șugubăț, plin de visuri, bun la inimă și optimist. Iar armata m-a transformat într-un ritm accelerat într-un matur care refuza să simtă, să gândească, un animal veșnic în alertă, fără remușcări, setat doar pe supraviețuire.
Întrebarea totuși era... de ce? De ce toate astea? Cum aceste chestii inutile, sadice și fără nicio omenie aveau să ne ajute? Hai, să zicem că a asista la o amputare e de înțeles, sau dacă înveți să îmbălsămezi un cadavru are sens în măsura în care cineva totuși trebuie să le facă. Dar toate celelalte imbecilități erau de neexplicat.
Ultima și ce mai grea a fost "Simularea în caz de prizonierat". Acum, când îmi aduc aminte de ea, mă umflă râsul. O mai mare tâmpenie nu cred că am mai trăit. O tâmpenie primejdioasă, care ne putea vătăma pe viață, riscantă pentru toți. Și greu, tare greu de explicat.
Eram în ultimele zile de curs. Din câte îmi amintesc acum, din toate grupele, rămăseserăm 55, așa că încă 15 trebuiau să plece. Ne-au pus într-un mare dormitor pe toți, supravegheați de 10 ofițeri. Puteam face orice treabă solitară, să dormim, să citim, orice doream. Condițiile erau ca noi să nu comunicăm între noi, nici măcar din priviri. Și, aici e partea groaznică, să nu bem sau să mâncăm absolut nimic. În mintea ofițerilor români, nu din cale-afară de inteligenți, în momentul când ești luat prizonieri de forțele inamice, nu ai voie să spui nimic, nu trebuie să comunici nimic, nici cu ei și nici unul cu celălalt. În același timp, trebuie să faci și grevă neagră, să refuzi hrana sau apa.
Cu lipsa de comunicare a fost în regulă. Camaraderia ce s-a construit între noi ne permitea ca doar cu o scurtă privire să ne transmitem idei sau încurajări. O făceam tot timpul. Și cu mâncatul era suportabil. Vă spun sigur, nu se întâmplă nimic dacă nu mănânci 2 zile și jumătate, cât a durat acest calvar. Foamea se transformă într-o amorțeală a stomacului și nu te chinuiește prea mult. Dar setea, prieteni, eh, setea e cu totul altceva.
Mai întâi ea se instalează cam la 4-5 ore după ultimul pahar de apă băut. La 12 ore e deja severă, în condițiile în care nici nu mănânci. După 24 de ore nu mai transpiri, corpul nu ți se mai răcorește, mori de cald, inima bate cu putere, urina e foarte puțină, groasă, împuțită și maronie. Apoi, apar semnele exterioare, oboseala te cuprinde, pielea începe să se usuce (antebrațul meu era carne vie), clipitul e dureros, nu mai poți înghiți. Nu mai poți dormi pentru că inima bate foarte tare și creierul transmite mereu impulsuri electrice de supraviețuire și te trezește cu o stare interioară de alertă fantastică.
De trișat nu aveai cum. Ofițerii erau prezenți lângă tine chiar și când te așezai pe WC. Nu puteai fura apă nici de acolo. Sau, dacă o făceai, plecai.
După o zi și jumătate, începeau leșinurile. Acela era momentul când părăseai cursul. Primii leșinați, primii plecați. Vă dați seama cât de frustrați erau cei care supraviețuiau tuturor "testelor", care învățaseră atâtea despre medicina de prima linie de front și care leșinau de sete, pe ultima sută de metri? Erau pur și simplu de neconsolat.
Vă întrebați probabil de ce nu am renunțat și eu, ca mulți alții, și am ales să mă expun la toată nebunia asta.
Nu știu să răspund. Am rezistat la limită. Am și trișat, un pic. Cred că mă gândeam la avantajele de după, când m-aș fi întors într-o funcție cu adevărat utilă, unde aș fi avut cum ajuta oameni, fără să fac parte cu adevărat din imbecila mașinărie a armatei române. Eram sergent-sanitar. Nu mă puteau atinge. Nu primeam ordine decât de la medic, iar acel medic era dr. Aldea, un om minunat de la care am avut mult de învățat. Și mai ales, care mi-a arătat din primul moment că ține la mine și că are încredere.
Dar mai ales, cred că am vrut să arăt tuturor că pot să mă croiesc într-un adevărat bărbat. Că am în mine Puterea. Că pot, dacă vreau.
Așa gândeam la 20 de ani și, întrucâtva, așa gândesc și acum.
Sfârșit.