În atmosfera caldă a casei, eroul se reîntoarce la sine: se schimbă în hainele lui, bea cafea, fumează un Kent (chiar și cu miros de săpun), își regăsește lucrurile și liniștea. Le povestește părinților realitățile cumplite ale vieții din unitate, stârnind indignare și revolta tatălui, care promite să-l mute urgent într-un post mai bun, folosindu-și influențele.
Cu toate acestea, protagonistul mărturisește - spre surprinderea și confuzia familiei - că simte o stranie atracție față de viața de la infirmerie, unde se simte util, capabil, chiar puternic. Deși a fost un infern, acel loc l-a făcut să-și descopere resurse interioare neașteptate.
Vizita capătă o notă de firesc cald, aproape idilic, până în clipa în care la ușă apare iubita lui, Doina. Intrarea ei aparent protocolară, cu un salut reținut, e spulberată în clipa în care ochii lor se întâlnesc. Doina, uluită de schimbarea lui, rămâne fără cuvinte. Tensiunea emoțională a revederii capătă o intensitate aparte, lăsând deschis un moment de maximă așteptare.
Misiunea mea acasă a durat mai bine de două săptămâni. Tata aduna filmele medicale, bobină cu bobină, să le trimitem prin curier militar către unitatea mea. Doctorul Aldea avea grijă să mă sune seara să se asigure că iau tot ce trebuie. Îmi spunea:
- Răzvane, ai făcut rost de "Toxiinfecții", dar ia caută și ceva pentru prevenirea lor.
A doua zi, tata mergea la arhivă și lua un film despre prevenire. Seara, iar telefon:
- Bun, acum caută despre igienă.
Tata lua despre igienă. Iar telefon:
- Să nu vii fără "Boli venerice"!
A doua zi, tata... Și tot așa, timp de vreo două săptămâni. Bineînțeles că putea să-mi trimită o listă cu tot ce trebuia, dar asta însemna ca eu să stau doar 2-3 zile. Nu era ce voia bunul meu șef. El știa cât trăsesem eu, cât de mult am muncit în infirmeria aia și se simțea oarecum vinovat și dator să mă răsplătească într-un mod cvasi legal, cu acordul tacit al comandantului de unitate. Dar, într-o seară, mă sună și-mi spune:
- Băiete, trebuie să te întorci mâine. Sunt obligat să te trimit la Oradea, la cursul de sanitari de primă linie, altminteri nu ai cum să ai grijă de serviciul de infirmerie, iar eu vreau să te pun șef aici.
Despre cursurile de la Oradea auzisem numai orori. Știam că acolo se întâmplă niște treburi ultrasecrete, deci dubioase, că din sute de cursanți din toată țara termină doar câțiva. Știam că viața acolo e dură. Știam că acolo se formează sanitari pentru supraviețuirea în prima linie de front dar nici nu bănuiam ce avea să fie.
Am ajuns la Zalău seara la 19, rupt de oboseala unui drum de 11 ore cu trenul. Ajuns la infirmerie, am remarcat bucuros faptul că cei trei sanitari recrutați de mine s-au obișnuit perfect cu sarcinile lor și totul arăta foarte bine. Parcă nici nu mai aveau nevoie de mine, aveam senzația că-i încurc.
A doua zi, la 6 dimineața am plecat cu un personal la Oradea. M-am prezentat la mica unitate militară ascunsă undeva în Cetate, pe atunci o ruină fără speranță.
Eram, într-adevăr, 300 de candidați. Am fost repartizați pe grupe, pe cele 15 dormitoare și și în prima zi nimeni nu ne-a făcut vreun program. Am stat, am socializat și ne-am făcut iluzii. Credeam că va fi huzur. Mâncarea, incomparabil mai bună. În meniu era chiar și carne! Puținii ofițeri întâlniți erau medici și păreau din altă croială. Nu aveau milităria în sânge. Doamne, ce amăgeală...!
A doua zi, după masa de dimineață, lungă și bună, ne-au scos la careu. Acolo, un maior medic ne-a luat în primire. Era rotofei, bine trăit, pleznea de energie și de sănătate.
- Soldați, sunt maior medic militar Crișan și eu voi fi comandantul vostru. Aici, în această unitate militară, totul e secret. Orice legătură cu exteriorul va dispărea. Nu aveți drepturi, ci doar obligații. Vă vom instrui să știți să dați primul ajutor în caz de război pentru luptele din linia întâi de front. Va fi foarte dur. Planul școlii e să gradeze 40 de soldați și atât, așa că până la absolvire, 260 dintre voi vor pleca înapoi la unitatea de la care vin. Trierea va fi meticuloasă. Nu ne permitem favoritisme și nu există aici nicio pilă. Dacă puteți rezista, veți deveni sergenți și veți putea conduce un spital de campanie pe timp de război și o infirmerie pe timp de pace. Dacă nu veți putea rezista, vă veți întoarce frumușel la unitate și veți activa ca soldați sanitari, ca și până acum sau veți fi la dispoziția regimentului vostru. Veți avea manuale, veți participa la cursuri. Veți învăța să asistați la amputări, la îmbălsămări, la cremări. Veți învăța primul ajutor în caz de intoxicări cu substanțe chimice de luptă. Veți face simulări de tot felul. Cursul se termină peste exact trei luni cu o simulare de condiții de prizonierat. Va fi dur, soldați. Fie ca cei mai puternici să fie și cei care vor absolvi.
Și alt calvar începu. În fiecare dimineață, timp de o lună, făceam practică în Spitalul Militar. În prima dimineață de spital, am fost duși la camera de autopsie. Acolo, un alt medic militar, un colonel cu o mutră de lipovean bătrân, aproape fără expresie, obosit, trist, depresiv și anost, desfăcea cadavre în fața noastră, scotea organe și ni le pasa din mână în mână, să le învățăm. Avea un discurs destul de nedidactic:
- Ia, ține aici ficatul. Păi bă, ăsta e un aparat complex, bă...! El lucrează mereu, ca prostul, zi și noapte, nu are astâmpăr, e la baza a jdămii de procese. Sintetizează, filtrează, secretă, distruge, depozitează, descompune și detoxifiază. Uite ce vânăt e și câtă grăsime are. Are, pentru că omul ce l-a deținut, nu a avut grijă de el. A mâncat și a băut o droaie iar asta i-a dat sarcini grele. Uite și inima, ia-o în mână soldat, și paseaz-o către toți. Apoi dă-o înapoi să o secționez, ca să vezi ce mecanism are.
Printre noi, cei 20 de "studenți" oripilați din grupa mea, stăteau cei trei locotenenți care ne aveau în sarcină, zi și noapte. Erau tineri, păreau de treabă și destul de educați dar aveau ordin să nu se apropie sub nicio formă de noi și să ne trateze rece, glacial chiar. Nu erau milităroși, nu făceau instrucție cu noi, nu erau genul ăla de imbecili. Erau doar niște supraveghetori obiectivi, depersonificați.
Când organele unui cadavru studiat trecea din mână în mână, erau mulți cei care evitau să îl atingă. Alții leșinau tot timpul, altora le venea rău permanent. Erau scrupulos notați de locotenenți. Seara, li se aducea la cunoștință că au fost eliminați din curs și pot pleca la unitatea lor. Mulți se bucurau. Mulți simulau într-adins ca să fie eliminați. Pentru ei era prea mult.
(va urma)