Înainte de plecare, protagonistului i se oferă o "misiune" oficială la București, cu pretextul aducerii unor filme educative despre igienă. Însă, un nou eveniment perturbator îi amână plecarea: un soldat simulează o sinucidere pentru a fi lăsat la vatră, declanșând periculosul precedent al "epidemiei de sinucideri simulate". Aldea, prevăzător și experimentat, îl instruiește pe protagonist în tehnici neortodoxe de triere, gestionare psihologică și intervenție rapidă - inclusiv o metodă dură și șocantă de a speria simulantul pentru a-i bloca "tactica".
Protagonistul recrutează trei băieți solizi și inteligenți, îi instruiește și îi implică în munca infirmeriei, iar echipa formată reușește să gestioneze cu succes, printr-un joc psihologic crud dar eficient, seria de tentative de "sinucidere demonstrativă".
În final, după nopți albe, amenințări și isterii, protagonistul reușește în sfârșit să urce într-un tren spre București. Cu mintea devastată, dar cu conștiința unui supraviețuitor lucid, își părăsește - pentru moment - infernul alb al unei armate deformate de neputință, birocrație și suferință disimulată.
Să ajungi acasă după trei luni și mai bine de muncă intensă și abrutizantă într-o infirmerie militară e ceva greu de descris. E ca și cum ești trimis în paradis după ce ai fost repartizat total aiurea de un sfânt miop, beat și neatent, în iad.
Ca impactul să fie și mai mare, nu mi-am anunțat sosirea. Am dat doar un scurt telefon Doiniței, cea care a avut rolul de unică bucurie a sufletului meu. Scrisorile ei, citite de zeci de ori, poza ei în costum de balet, făcută în parcul Kisseleff cu câteva zile înainte să plec erau icoanele mele. I-am zis:
- Iubito, vezi că am să pot să te sun mâine dimineață și pot să stau mult la telefon. Dar te rog să te duci la mama, nu pot suna decât o singură dată și aș vrea să vorbesc și cu ea.
Am luat trenul de noapte. I-am dat nașului 25 de lei și m-a depus într-o cușetă de dormit. Era, cred, ora 20. Am pus capul pe pernă și am adormit lemn, înainte ca trenul să plece. M-a trezit omul de la CFR când eram deja pe la podul Basarab. Am străbătut toată țara fără simțire. Dormisem blană timp de 11 ore. Eram în exact aceeași poziție ca în momentul când m-am întins. Nu am visat absolut nimic. Pe pernă îmi cursese salivă.
Din gară până acasă am plutit. Nimeni nu știa că vin. Pe la 7 și ceva, când am ajuns acasă, îmbrăcat falnic în veșminte ostășești și mirosind a formol, intrând pe scară, i-am auzit pe ai mei râzând la cafeluță. Tiptil ca un șoarece la furat, am urcat și am deschis ușa brusc, în cea mai dramatică intrare cu putință.
Ai mei părinți au rămas șocați, în stop-cadru câteva secunde bune. Apoi ochii lor au început să se mărească.
- Nu se poate... Tu ești, mamă? Doamne..., a zis mama cu mâna la gură. Apoi a dat în plâns și a sărit de gâtul meu și m-a strâns cât putea ea de tare (și putea foarte tare). Din când în când, mă împingea la câțiva centimetri de ea, să mă mai vadă la față. Apoi iar mă lua în brațe. Nimic mai de preț decât să-mi văd mama atât de fericită. Tata a așteptat vreo trei minute bune să-i vină rândul, apoi m-a luat și el, cam tot la fel.
- De ce nu ai zis nimic, mă... Puneam și noi de o petrecere, ceva! Doamne, ce bărbat te-ai făcut! Hai, stai la masă, bem o cafea și ne povestești tot!
- Beau, povestesc, dar mai înainte de orice, vreau o baie! Și vreau să mă îmbrac în hainele mele.
Pe loc, bietul tata s-a dus în pivniță să spargă lemne pentru boilerul de apă caldă. Mama, tot cu mâna la gură, se uita, mă măsura, se tot mira, zâmbea...
- Ce e, mamă?
- Nu știu, ceva e schimbat la tine. Ești tras față, sau ce? Ești altfel...
- În primul rând, am mustață! Ai observat? (îmi lăsasem mustața la sfatul medicului, să par mai dur, chipurile)
- Ioooi, da măăă... Vai ce semeni cu tac-tu! Așa arăta și el când ne-am cunoscut, de aia am rămas așa, mută... Ești bucățică ruptă... Hai, dezbracă-te și vino la cafea. Până și se încălzește apa, vrem să știm tot.
Am dat să plec în casă. Mama însă m-a luat de mână și m-a oprit. Apoi a început să mă mângâie pe față, atingând cu degetele toate contururile mele și urmărind cu o privire din cea mai dulce fiecare dintre mișcările ei.
- Gigi... Ești absolut leit! Doamne, cum îmi bate inima...! Uite, și mustața asta...
Mi se umeziseră ochii să-i văd bucuria asta uriașă. Am luat-o eu în brațe, de data asta, și i-am simțit mai bine mirosul. Mama avea un miros numai al ei. În acea clipă m-am simțit în siguranță. Îmi venea să mă las dus de sentimente și să plâng din toată inima, să fac să iasă tot coșmarul ultimelor luni. M-am strâns în mine, însă. Oricum, mi se părea totul prea frumos. Prea normal.
Am intrat în casă și pacea interioară reîncepea să mi se aștearnă. Casa, ambianța ei, lumina, mirosurile, camera mea neatinsă, lucrurile mele, hainele în care m-am îmbrăcat m-au liniștit. Eram eu. În fine.
Într-un trening comod, m-am pus la masă. Mama deja îmi făcuse cafea, îmi pusese câte ceva de mâncare și scosese un pachet de Kent. Între timp, tata a pornit focul și a venit și el la masă:
- Hai, spune-ne tot. Cum e acolo?
Le-am istorisit amănunțit tot. La fiecare poveste, la fiecare descriere, oamenii dragi din fața mea se cutremurau și scoteau tot felul de sunete de oroare. Amândoi îmi strângeau mâna sprijinită pe masă, într-o mișcare involuntară de susținere. Eu peroram, golit de sentimente.
- Păi mă, tu ai suferit mai mult ca într-un război! Ce nemernici! Ce imbecili!! În ce țară trăim? Cine dracu' ia deciziile astea?
Urma, ca mai mereu, un potop de înjurături cărnoase cu dedicația specială pentru Ceaușescu, văzut de tata ca Anticristul, Răul Absolut. Și cred că zicea bine.
- Lasă tată, că sunt foarte aproape să te mut, mi-a zis el. Am făcut scandal uriaș la secția de recrutare, imbecilii ăia de te-au trimis la batalion disciplinar! Cred că l-au și mătrășit pe maiorul ăla! S-ar putea să vii la Ansamblul Ciocârlia, iar dacă nu reușesc acolo, sigur vei merge la aeroport la Otopeni. Acolo am pile mari de tot. Te pot ei solicita și e foarte ușor! Deci, stai calm. Se rezolvă!
- Tată, mulțumesc! Dar mai stai. Nu te grăbi. În mod cu totul aiurea, uite, ceva mă atrage acolo, la infirmeria aia! Am senzația că sunt util, că fac ceva, că învăț ceva. În primul rând, că sunt puternic...!
Nu puteam să cred că zisesem asta. În urmă cu două luni, mi-aș fi oferit o mână și un picior, doar să plec câteva zile de acolo.
- Ești nebun, fiule?... Sau cal? (expresia lui preferată).
- Haha, da, probabil... În altă ordine de idei, am nevoie să aduc la unitate filme medicale de scurtmetraj.
- Asta e un fleac. Îți fac rost azi de o sută. E plină arhiva de la Sahia.
- Bun, eu sunt în misiune, nu în permisie, așa că mă voi întoarce când le am pe toate.
- Bine că mi-ai zis. O să le caut mult și o să le găsesc foaaarte greu. E marfă rară..., mi-a zis el, clipind des dintr-un ochi.
Cafeaua era un deliciu... Țigara Kent (deși mirosea un pic a săpun Fa, lângă care a fost ținut pachetul) era fabuloasă. Normalitatea se instaura, poveștile mele oribile lăsau locul altora, mai frumoase, mai umane... Viața mea își revenea din knock-down-ul suferit.
Apoi un ciocănit în ușă. Mama deschide și în prag, Doina... Inima mi-a urcat în urechi.
Iubita mea s-a uitat neutru la mine și a zis, cu glas de înger:
- Bună ziua!
A pupat-o pe mama, apoi pe tata și a venit cu mâna întinsă la mine. Dar când ni s-au întâlnit privirile, Doina a rămas trăznită. Cred că nu a mai putut gândi câteva secunde de perplexitate. Eu zâmbeam, topit de dragoste. Ea se uita la mine cu cei mai mari, mai frumoși și mai uluiți ochi din lume. Apoi...
(va urma)