Medicul Aldea îl îndeamnă să fie ferm, obiectiv și lipsit de sentimente în fața acestor "pacienți strategici", iar colegii săi sanitari, Fală și Dorin, devin modele de duritate. După plecarea acestora, protagonistul rămâne singur într-un haos total, exact în momentul în care izbucnește o epidemie de scabie suprainfectată în rândul deținuților. Obligat să gestioneze singur tratamentul a zeci de soldați bolnavi, face muncă de infirmier, soră medicală, administrator, portar și supraveghetor, într-un ritm infernal, aproape inuman.
Punctul de ruptură vine într-o noapte, când o rafală de Kalașnikov anunță o tragedie: un soldat s-a sinucis cu arma din post. Chemat urgent, protagonistul ajunge la scena grotescă a unei morți violente, unde e nevoit să înfrunte direct imaginea dezumanizării și a limitei absolute. În fața unui ofițer panicat, încearcă să păstreze luciditatea, dar criza îl marchează profund.
Fragmentul surprinde tranziția bruscă a unui tânăr idealist către un prag psihologic al maturizării forțate, în mijlocul unei lumi violente, absurde și insuportabil de reale.
În mai puțin de o oră, au sosit de acasă comandantul, șeful de stat major, secretarul de partid, securistul regimentului și doctorul Aldea. El, în civil. Au făcut roată în jurul cadavrului pe care eu l-am acoperit cu o pătură. Și ei erau în panică, fumau și tăceau. Nu știau bine ce era de făcut. Era ora 4.30 dimineața și peste o oră se dădea deșteptarea. Aveau o oră să decidă ce era de făcut.
- Ofițer de serviciu, raportează! a ordonat secretarul de partid, un colonel în pragul pensiei, cu chipul schimonosit de frică și de oroare.
- Raportez: deci nenorocitul a primit o scrisoare ieri. I-a citit-o un coleg. Era scris acolo că i s-a mai deschis un dosar penal, pentru viol. A tăcut de atunci, nu a mai vorbit nimic. A intrat sentinelă la 1. Și-a sprijinit patul pistolului-mitralieră de zid, și-a băgat țeava în gură și a tras, sprijinindu-se cu degetele pe trăgaci. În cădere, nu știu cum, și-a dizlocat mandibula. Eu am auzit rafala la 2.30. Am alergat aici, l-am văzut pe jos, m-am panicat, am fugit la infirmerie, l-am luat cu mine pe soldatul de acolo și am ajuns iar aici. Am constatat decesul. Asta e tot ce știu și ce-am făcut, a zis.
- Trebuie să raportăm la comandamentul Armatei a patra, a zis securistul.
- Am raportat deja, a zis și comandantul.
- Bă comandante, tu ești nebun? Și de ce nu ne spui? O să vină generalii și noi stăm ca boii aici! Mișcă-te, că o belim toți! O să iasă iureș mare de tot! Actele sunt în regulă? Suntem pregătiți pentru o asemenea vizită?
- Pă dracu', în regulă, a replicat el gânditor. Oricum, am belit-o. Aici iese cu tribunal militar. E un eveniment deosebit.
Apoi imediat, a ordonat scurt:
- Luați-l și duceți-l în atelierul mecanic, să nu-l vadă nimeni. Puneți santinelă, curățați locul și prezentați-vă imediat la posturi. Aveți maximum două ore să puneți actele în ordine, să faceți lună unitatea și să arate toți perfect. Executarea!
S-au topit toți. Doctorul Aldea și cu mine am adus o targă, l-am pus pe nefericitul soldat în ea și l-am cărat într-o cameră ascunsă a atelierului mecanic. Apoi mi-am legat o cârpă curată la gură și nas și cu o pensetă am cules toate părțile din creier, toate bucățile de scalp și toate urmele lăsate de împușcătură. Le-am pus într-o cutie metalică de instrumentar, lângă cadavru. Totul, la lumina a două lanterne.
La 5 s-a dat deșteptarea. Toți ofițerii au fost chemați la alarmă. De la 5.30, toată lumea urla și se agita. Soldații erau mai mult decât speriați și agitați. Medicul Aldea și cu mine am trezit toată infirmeria, am sărit peste tratamentul de dimineață și ne-am ocupat de curățenie și fișele de internare. Într-o oră, totul era pus la punct. Noi arătam bine.
La 9 au sosit și generalii. Nici nu au vrut să stea la primirea oficială, cu gardă de onoare și protocoale inutile. Au mers cu ofițerii cei mai înalți la atelier, să-l vadă și ei pe defunct, apoi s-au oprit la comandant în birou. Au ordonat să se prezinte toți cei care au avut de-a face cu acel om. Ne-au chemat pe medic și pe mine. Când am ajuns noi, toți erau deja acolo.
Erau doi generali, unul cu o stea și celălalt cu trei. Nu le mai știu numele. Erau calmi, serioși, gravi. Sigur din altă croială. Nu se răsteau. Aveau înțelegerea deplină a poveștii, pesemne că au mai trecut prin așa ceva.
- Tovarăși, spuse Trei Stele, mă tem că povestea asta e o piatră de moară ce vă va atârna de gât. Acel militar nu trebuia să aibă armament, sau, dacă avea, nu trebuia sub nicio formă să aibă muniție. Sub nicio formă! El avea cazier, era condamnat, deci, conform regulamentului, nu putea face de gardă.
O liniște grea s-a lăsat peste toată camera. Toți ofițerii se uitau la comandantul unității.
- Tovarășe general-colonel, vă raportez următoarele: ultimul contingent de recruți a fost doar cu cazier, astfel că în tot efectivul nostru recent, sunt doar șase oameni fără, pe care îi folosim la serviciile vitale: biroul de front, infirmerie și curierat. În acest caz, era imposibil să asigurăm paza armată a unității altfel decât cu ei. Ceilalți ostași din seriile vechi sunt la munci agricole, undeva în Bărăgan, iar noi am fost obligați să-i trimitem pe toți cei vechi acolo. Din contingentul nou am sortat pentru gardă doar pe cei cu infracțiuni minore, cu condamnări mici, fără crime cu violență. E tot ce am putut să fac.
- Dar ați încălcat regulamentul, tovarășe.
- Da, admit asta, însă era caz de forță majoră.
- Admit și eu că e o scăpare total anapoda a serviciului de recrutare. Aici, chiar dacă e batalion special de muncă, trebuie și niște militari educați și curați. Cum se descurcă serviciul de infirmerie, tovarășe maior medic?
Aldea al meu, relaxat, stând jos, așa civil și pletos cum era el, mi s-a părut de un curaj extrem:
- Ca dracu'. Am doar un soldat în termen care face toată treaba, într-un regiment de 1.200 de oameni prezent în unitate. Și asta pentru că nu am de unde să iau alții. E inadmisibil, tovarășe general. Suntem în deficit de medicamente, instrumentarul e pe spongi, dacă ni se mai sparg seringi putem închide șandramaua. Apoi politica de recrutare e de neînțeles. De neînțeles și disperarea asta cu muncile agricole, acolo ne-au plecat toți militarii din ciclurile vechi. Ce caută băiatul ăsta, cu cazier curat, cu liceu de muzică, cu bacalaureat printre delicvenți și criminali? Toată gestionarea acestor efective e deplorabilă. Așa că, dacă noi am fi avut cât de cât o administrare cumsecade, am fi depistat la timp depresia acestui ostaș. Însă noi ne lovim de epidemii de scabie care ne solicită la maximum, avem dificultăți reale să menținem printre ei igiena, nu avem timp fizic de alte investigații. Ofițerii cei mai curați, cei mai buni, de asemenea la munci... Tot ce s-a întâmplat azi se putea evita dacă recrutarea se făcea cu cap.
- Tovarășe maior, sigur, aveți dreptate dar cum să recrutăm oameni fără cazier, eventual cu bacalaureat și educați, ca să îi amestecăm cu pușcăriași? Până la urmă, aici e fel de batalion disciplinar, nu? Bun, nu oficial, dar se știe că Caracal nu mai face față...
- Nu știu, tov. general. Creați două subunități, una cu ei, pe care să-i trimiteți doar la muncă pe șantiere sau unde vrea conducerea, și alta care să poată gestiona toată această unitate. Și calitatea ofițerilor poate fi îmbunătățită, a mai zis bravul meu doctor, omul cel mai cerebral și mai curajos.
Generalii s-au uitat unul la altul și parcă-și spuneau "are dreptate".
- Da, păi vom analiza. Vom trimite o autospecială să-l ia. Strângeți-i omului toate efectele sale și înștiințați familia. Corpul va fi depus la morga spitalului militar din Cluj. Să vină să-l ridice de acolo.
Urmarea a fost imediată și destul de inteligentă. În aceeași curte, s-a creat o altă subunitate unde au venit băieți cu liceu și studenți de la toate facultățile de teologie din țară. Au venit ofițeri foarte tineri, absolvenți ai academiei militare, cu drag de haina militară, care i-au schimbat pe alții gen Crăciun sau Tudose. Și comandantul a fost înlocuit. Ambianța era alta. Totul s-a schimbat. Felul de a vorbi, lumina din ochii ostașilor, au apărut săpunuri, sprayuri, se cânta seara frumos, se râdea decent... Puteai întâlni tineri interesanți, umani, la care să nu fi nevoit mereu să te răstești. Doar un lucru nu se schimbase: bietul Răzvănel era în continuare singur în infirmerie, muncind dement, nedormind, făcând de unul singur ceea ce ar fi trebuit să facă o echipă medicală. Nu știu exact ce treabă administrativă trebuia soluționată ca eu să pot avea colegi. Așa că nivelurile mele de oboseală, stres și frustrare erau deja pe avarie.
(va urma)