După o primire șocantă și burlescă, plină de abuzuri verbale și umilințe, este salvat în ultimul moment de o eroare birocratică. Repartizat la infirmeria unității, tânărul întâlnește o mână de oameni umani și calzi - în frunte cu medicul Aldea - care îi redau puțin din demnitate. Totuși, atmosfera din jur rămâne tensionată, militară, murdară și abrutizantă, iar adaptarea este dureroasă și rapidă.
Învățând pe repede-înainte să sterilizeze instrumentar, să suporte înjurăturile și să se ascundă de absurditatea regulamentelor, protagonistul pășește, de fapt, în viața adultă printr-un ritual grotesc de inițiere în supraviețuire.
La nici o săptămână de când am intrat în acea infirmerie, eram deja în mijlocul acțiunilor. Învățasem să palpez un abdomen, să iau temperatura fără să pot fi păcălit, să triez pentru consult pacienții internați, să fac injecții intramusculare, să distribui medicația și altele de-astea. Astea îmi plăceau, mă făceau să mă simt util. Ce nu puteam să sufăr, ce mă speria cel mai tare era contactul cu acei militari pușcăriabili cu care aveam permanent contact. Starea lor de mizerie interioară și exterioară, simulările lor patetice, minciunile, felul lor de a comunica, de a vorbi, toate astea mă exasperau. Eu nu mai întâlnisem așa alcătuire de oameni și nici nu credeam că ei chiar există. Doctorul Aldea însă mă încuraja:
- Răzvănel, nu uita, tu ești boss aici. Nu trebuie să ai niciun fel de sentiment față de ei. Știi bine că toți încearcă să scape de muncă și să stea cât mai mult internați, așa că nu te lăsa convins de nimeni. Te uiți la ei doar din punct de vedere medical. Niciun sentiment, te rog! Nici bun, dar nici rău. Obiectiv, și atât! Dar cel mai important lucru, nu te lăsa intimidat de ei! Aici e cheia. Trebuie să fii mai puternic decât ei și să nu te sperii, indiferent ce se întâmplă, indiferent de amenințări și agresivitate. Nu are ce ți se întâmpla, aici ești protejat.
Asta era greu. Dar mă uitam la colegii mei, Dorin și mai ales Fală. Ei erau deja temuți și aveau un aer de semizei. Erau foarte duri. De exemplu, dacă cei internați nu-și cărau vasele de resturi de mâncare înapoi la sala de mese, Fală o răsturna în mijlocul salonului sau chiar în paturile celor desemnați pentru treaba asta. Dacă nu curățau WC-ul, nimeni nu primea mâncare, etc... Cei care erau acceptați încă o zi de internare trebuiau să facă "sectoare", adică șmotru la sânge în salon sau în anexe. Așa că era cât de cât curat în infirmerie. Munca însă era continuă, de la 5.30 la 24. Non-stop. Țin minte că îmi puteam permite doar o pauză de 20 de minute, pentru țigară, duș, wc și mâncare, undeva la ora 14, când doctorul făcea vizita.
Dar după trei săptămâni, cei doi colegi s-au eliberat și am rămas singur. Eram îngrozit. Și tocmai asta m-a ajutat să devin extrem de dur, de alert și foarte eficient. Eram un camion. Am devenit atât de fioros încât atunci când intram în salon, se lăsa o mare tăcere și majoritatea celor din paturi se prefăceau că dorm.
Însă era un calvar. Cu tot sprijinul bunului doctor Aldea, nu puteam face față. Dar nici nu voiam să mă arăt slab, așa că nu comentam nimic. Făceam treaba a cel puțin patru oameni. Nenorocirea cea mai mare era că în acea unitate militară, la acel moment, nu mai exista niciun alt militar să nu aibă cazier, ca să poate fi acceptat în infirmerie ca sanitar. Așa că...
Imediat după plecarea colegilor mei, a erupt o epidemie de scabie suprainfectată în tot batalionul. Asta înseamnă că oamenii aveau cam toți râie. La început nu veneau la medic și se scărpinau până la sânge și infectau locul. Apoi nu aveau încotro și veneau la infirmerie. Aveam peste 40 de internați care primeau de la mine injecții dureroase cu penicilină G. De trei ori pe zi, câte 40 de injecții. Când să faci restul? Când să faci fișe, când să iei temperatura asistată, când să le aduci mâncare, când să dai restul medicației, când să sterilizezi, când supraveghezi restul?
Ei bine, le făceam pe toate. Eram un monument de eficiență.
Dar totul s-a schimbat brusc. În mijlocul unei nopți de octombrie, în cel mai dulce moment al somnului, o scurtă rafală de Kalașnicov a trezit toată unitatea. La trei minute după ea, mi-a sunat soneria de alarmă de la intrarea în infirmerie. Am coborât speriat. Ofițerul de serviciu, desfigurat, aproape plângând, a început să țipe la mine:
- Vino repede cu mine, am un militar care s-a împușcat în cap!!!
Am alergat la postul de santinelă. La lumina unei lanterne, am văzut un corp căzut de care era desprins aproape o jumătate de cap. O baltă de sânge acoperea o bucată de scalp detașată și o mandibulă desprinsă. Pe jos, împrăștiat pe câțiva metri, bucăți de creier, amestecat cu păr și pământ și o dungă groasă de sânge. Ofițerul plângea, urlând îngrozit.
- Fă cevaaaa!!! a strigat el, răvășit, la mine.
Speriat de moarte, i-am răspuns, țipând și eu la el:
- Ce vreți să-i fac?! Să-l fac viu?? Asta nu se mai poate, nu vedeți că nici nu mai are cap? E dus!
După câteva secunde, ofițerul se propti de un zid și începu să plângă, urlând de oroare și de panică:
- De ce, de ce s-a întâmplat așa ceva pe serviciul meu??...
(va urma)