Bun, asta e. Sunt bărbat. Atunci când nu o cunoști, armata are ceva viril în ea, ceva macho. Te atrage, te face curios. Asta până intri în curtea unității. Acolo îți vine imediat să pleci, să plângi, să alergi la mama sau să te ascunzi în pădure.
Un ofițer jigărit cu o mustăcioară hoață ne-a luat în primire pe stradă, în fața porții:
- Bine-ai venit soldat, în unitatea militară UM 01336 Voievodu' Gelu. Eu sunt locotenentul Crăciun și vă ia mama dracu'! Așa, din principiu. O să se deschidă poarta și mă veți urma pe platou unde se va face triajul. Vreau liniște absolută, că dacă nu, fac urât dă tot. Sunteți, din acest moment, mândri ostași ai armatei RSR și vă belesc dacă scoateți vreun cuvințel, până nu vă întreb eu.
Apoi, cu un scârțâit sinistru, poarta s-a deschis. Am intrat buluc, toți cei vreo 100 de tineri, bălăbănind valizele de lemn și încercând să părem veseli.
- Vă încolonați pe un rând și mă urmați, s-a înțeles?
Am mormăit toți un soi de "da, da...".
- Băăă! Ați înțeles sau nu?
- Daaaa! am urlat noi.
Ofițerul s-a oprit. Și-a dat chipiul pe spate, a oftat și a început să ne înjure de vascris, cruce, anafura, progribanie și alte obiecte de cult.
- Băi soldați, vă ia mama dracu' una-două! Sunteți imbecili? Aud?
Noi nimic.
Apoi s-a dus la un tip grăsuț, îmbrăcat ca vai de mama lui și i-a urlat în ureche:
- Bă soldat, tu ești imbecil?
- Nu, sunt saxafonist, a răspuns omul mândru.
Lt. Crăciun a rămas siderat.
- Ce ești, mă?
- Saxafonist.
Apoi s-a uitat în adâncul ochilor tânărului grăsuț, îmbrăcat ca vai de lume, și a zis ca pentru el:
- Vai de curu meu, ce-o să am eu de tras cu voi...
Apoi, brusc, urlând la noi:
- Bă soldat! Când un superior îți ordonă ceva, tu strigi "am înțeles, să trăiți!". Nimic altceva, că te ia mama dracu'! Băăăă! Aici ești la armată, nu ești la mă-ta la moșie! Ai înțeles? ne-a întrebat el răstit pe toți.
- Am înțeles, să trăiți!
- Nu am auzit nimic. Ai înțeles, bă soldat?
- Am înțeles, să trăiți!!!
- Nu am auzit nimic!
- Am înțeles, să trăiți!!!!!
- Ai înțeles pă dracu'....
Apoi ne-a pus să stăm pe valize până veneau să ne trieze.
- Care are o țigară, că le-am uitat acasă, a zis de sub mustața lui, bravul locotenent jigărit.
Au sărit alarmați vreo 40 de inși, să îl servească.
- Ohoo, ia uite nene, Kent! Bine, o să iau de la tine.
- Puteți lua tot pachetul, eu mai am...
- Adă-l încoa. Cum te cheamă, coinac?
- Petre a lu' Stan, de-o ține pe tușa Viorica de la cooperativă. Mama a murit.
- Cee?
- Mama s-a dus de ftizie. Și tata a luat-o pe tușa Viorica de la cooperativă.
- Nu, deci nu se poate... Cu voi o să mor. Bă drulă, cum te cheamă în buletin?
- Petre.
- Și mai cum?!
- Și Carcalete.
- Normal că te cheamă Carcalete...! făcu ofițerul serios.
Apoi brusc, fără nicio noimă:
- Gurrra soldat!... că te ia mama dracu'!
S-a întors să-și savureze Kentanul și nu ne-a mai băgat în seamă.
După 5 minute, niște soldați au adus niște mese, le-au pus cap la cap, au pus o pânză roșie peste ele și au dispărut, nu înainte să ne facă semne obscene și să râdă de noi. Ne dădeau de înțeles că abia așteaptă să "socializeze" cu noi. Mie-mi înghețase deja mațele de frică.
Au apărut pe urmă niște ofițeri cu aere serioase, preocupate.
Lt. Crăciun s-a întors brusc către noi și a urlat înfiorător:
- Drrrepți!
Noi ne-am sculat binișor de pe valize, după pofta inimii.
- Nu așa soldat! Stai jos! Drrepți! Tot nu e bine, mai vioi vreau! Stai jos! Drrepți!
- Crăciune, hai gata, lasă-ne, du-te. Avem noi grijă de aici!, i-a zis un nene mai bătrân și mai liniștit, cu mai multe stele pe umăr.
- Am înțeles! a făcut omul nostru, și s-a evaporat instantaneu.
Erau vreo 10 ofițeri. S-au pus la masă, tacticos, cu niște hârtii în față. Cel din mijloc a început să ne strige ca la catalog:
- Achim P. Ion!
- Eu! sări unul.
- Nu "eu", se spune prezent!
- Prezent!
- Așa. De unde ești?
- Satul Dreptu, județul Neamț.
- Câte clase ai?
- 4.
- Câți coți?
- 2 și jumătate.
- De ce?
- LCM.
- Aha.
Eram siderat. Eu nu știam acest limbaj. M-am întors la cel de lângă mine:
- Ce a zis?
- Liniște, soldați! Aici doar eu vorbesc. Doar eu! S-a-nțeles?
- Am înțeles, să trăiți! am urlat noi.
- Bun, ia-ți valiza și treci în dreapta. Continuăm. Aoleu, ce e aici? a zis ofițerul, și-a ridicat hârtia mai sus și și-a potrivit mai bine ochelarii pe nas: A-cucu-li-țoaiei I. Robert. a silabisit el cu grijă.
- Prezent!
- De unde ești, Acuculițoaiei?
- Din satul Cârlig, comuna Popricani, Iași.
- Și câte clase ai.
- Nu am.
- Aha. Câți coți?
- 4.
- Bine, treci și tu în dreapta.
Dialogul dintre ofițerul de la masă și oamenii de lângă mine a continuat cu același vocabular carnavalesc, din care doar eu, doar bietul de mine nu înțelegeam nimic. Ba chiar apăruseră și alte noțiuni, ceva gen paradeală, caramangeală, ghiogar, hândeală... Eram năucit.
- Georgescu Gh. E. Răzvan.
- Prezent!
- De unde ești mă?
- Din București.
Toți ofițerii și-au ridicat capul din hârtii.
- Cum din București, m-a întrebat el, scoțându-și ochelarii să mă vadă mai bine...
- Păi, de acolo sunt...
- Câte clase ai?
- Am bacalaureatul.
Șoc printre ofițeri. Au început să mormăie între ei, uitându-se la mine ca la un spion american.
- Ce liceu ai făcut?
- Liceul de muzică George Enescu.
Mormăiala s-a întețit. Acum se uitau la mine ca la un paleoastronaut.
- Și câți coți ai?
Întrebarea de care mi-era cel mai frică.
- Dacă vă referiți la înălțime, am 1,82. Nu știu să vă zic altfel.
Un râs gros și bălos s-a auzit în toată curtea.
- Mă băiete, te întrebam ce condamnare ai. Aici e un batalion disciplinar.
- Păi nu am.
- Cum nu ai? Ia mai gândește-te!
- Nu, nu am. Adică, acum vreo lună m-a prins controlul pe ITB fără bilet. Asta e tot.
Cred că niciodată nu s-a râs în unitatea aia militară cum s-a râs de mine, în acel moment.
Singurul care nu râdea era ofițerul cel important. A luat hârtia aia, a sucit-o pe toate părțile și era încă uluit. Dar un alt ofițer s-a ridicat din margine și i-a adus o altă hârtie. I-a pus-o în față și i-a șoptit ceva.
- Bun, și ce rahat facem cu el? Nu putem să-l amestecăm cu ăilalți!
După o clipă de gândire, mi-a zis:
- Băiete, ai picat aiurea aici. Dar nu-i nimic. O să te băgăm sanitar la infirmerie. Tudose, ia-l și du-l acolo, dă-i un pat și îmbracă-mi-l curat! Dă-i-l în primire doctorului Aldea și întoarce-te și raportează.
Mi-am luat valiza și plutonier Tudose, un tânăr șmecher cu un zâmbet bășcălios pe față, m-a dus prima dată la el în magazie, să mă îmbrace din stoc și să sugă ceva dintr-o sticlă galbenă. După ce m-a îmbrăcat frumos, în costum nou-nouț, după ce m-a încălțat în bocanci rigizi ca din fier, m-a pus la birou, în fața lui, să mă chestioneze:
- Bă, și tu chiar nu știai unde vii?
- Nu.
- Păi aici e "diribau". Aici vin cei care sunt condamnați la pușcărie. Fac mai întâi armata, apoi pușcăria. Și ofițerii sunt cu probleme. Așa că ai cam carcalisit-o, puișor.
- Adică și dumneavoastră?
- Da. Mi-a murit unul la instrucție, a zis el. Apoi a deschis un sertar de metal din birou și a depus acolo de la distanță un scuipat cât o meduză. Apoi a închis cu grijă sertarul.
- Să nu crezi că dacă te-au pus la infirmerie, o să o duci bine. O să ai la treabă de nu ai să-ți vezi curul. Iar voi, șmecherii de București, nu prea sunteți obișnuiți cu munca!
A avut mare dreptate. Ce am trăit în chiar primele zile, a fost un calvar. Un coșmar. O tortură...
Bravul plutonier Tudose m-a înțolit cu un costum militar nou-nouț, cu chiloți albaștri de pânză, cămașă, pantalon și veston de iarnă, bocanci cu șiret și bonetă. Toate hainele miroseau a țuică, Dumnezeu știe de ce. Omul a stat ceva să-mi caute boneta, am măsura 60 la tărtăcuță. A trebuit să se suie pe o masă ca să ajungă la cel mai înalt raft. Între timp, îmi înjura familia, mormăit și agasat, menționând faptul că sigur am rahat în cap, de e așa de mare. Sau, mai zicea el acolo sus pe masă, poate că am înghițit o grenadă când eram mic.
M-am uitat în oglindă cu speranța că aș arăta ca un soldat din filmele americane. Arătam ca un puișor speriat, tăvălit prin mocirlă de un dulău fără suflet.
- Arăți ca un că**t, m-a încurajat vesel omul meu, trăgând vârtos dintr-o țigară infectă.
- Auzi mă, dar tu nu ai țigări? Mă lași să fumez Carpați?
- Nu, nu am, nu fumez, l-am mințit eu, ofensat că se luase de familia mea.
- Ești fraier, mi-a mai zis. Hai, să te predau doctorului.
Am mers emoționat la infirmeria regimentului. Am urcat la etaj, unde scria "Cabinet de consultații".
- Stai aici, mi-a zis. Apoi și-a revizuit ținuta, și-a scos boneta, și-a aranjat părul, și-a dres vocea, și-a compus o față omenoasă, a ciocănit ezitant și a intrat. Am auzit imediat un om urlând brusc. Tudose a ieșit după o secundă, repezit.
- Are un client. Mai stăm un pic.
Era vădit emoționat. Nu se simțea bine acolo, unde totuși era un loc mai curățel, mai "civil".
- Vezi să nu-i zici doctorului Aldea că ești din București, că nu-i plac răgățenii.
- Păi și dacă mă întreabă, ce fac?
- Ee, dacă te întreabă, îi zici. Dar n-o să te întrebe, îl știu eu.
După 3 minute, pacientul, un civil, plecă. Tudose era încurcat, nu știa dacă să intre sau nu. Se tot codea.
- Hai mă, Tudose, intră odată! se auzi de după ușa închisă.
Am intrat apoi amândoi. Medicul stătea așezat pe canapeaua de consultații, bălăbănindu-și picioarele. Avea un halat alb, imaculat și un stetoscop de gât. Contrast mare cu tot ce văzusem prin unitate. Omul arăta din alt film, era realmente pletos, iar din privirea lui albastră reieșea clar că avea activitate cerebrală.
- Zi, Tudose!
- Toarășe maior, raportez: mi-a ordonat toarășul lentcolonel Huchiu să vi-l aduc pe recrutul ăsta d-aicișa, care a zis că o să fie infirmier.
- Cine a zis?
- Raportez, toarășul lentcolonel Huchiu.
- De ce pe el, Tudose?
- Raportez, pentru că are bacaloriat și că nu are cazier.
- Serios? Bun. Lasă-l aici și fugi la treabă-ți.
- Să trăiți! a făcut, și s-a topit în neant.
Medicul Aldea s-a dat jos de pe canapea, a venit în fața mea, mi-a întins mâna zâmbind și s-a recomandat.
- Sunt medicul Ioan Aldea. Eu o să fiu tăticul, mămica și zâna ta protectoare. Te rog să te liniștești, ești pe mâini bune. Cum te cheamă
- Răzvan Georgescu.
- De unde ești, Răzvănele?
(Ce prost ești, mă Tudose, gândeam eu.)
- Din București, dar am fost sfătuit să nu vă spun.
- Hahahaha, ce tare...! Da, am reputația că nu mă înțeleg cu bucureștenii. Asta pentru că a trebuit să accept o pilă și omul era varză. În fine... Deci ai liceul terminat...
- Da, liceul de muzică George Enescu.
- Știi să cânți la vreun instrument?
- Am făcut vioară.
- Da? ce fain!... și unde e vioara?
- Acasă...
- Tu n-ar fi trebuit să studiezi la ea zilnic? Nu așa faceți?
- Ba da... dar...
- Lasă, nu te îngriji. Dacă faci treabă bună aici, o rezolvăm.
Îmi venea brusc să plâng. Nu intrasem decât de maximum o oră în armată și deja voiam să dezertez. Dar omul din fața mea mi-a reaprins speranța, arăta uman, gândea uman și, mai presus de toate, zâmbea cu înțelegere.
- Răzvane, uite cum stăm: Probabil că ai vreo rudă fugită în străinătate, mai nou ne vin și recruți cu asemenea probleme, iar noi nu știm ce să facem cu ei pentru că sunt din cu totul altă categorie decât ce avem pe aici. Dar nu am avut niciunul din București, care să aibă bacalaureat și să termine un liceu de vocație. Eu am mare nevoie de tine. E mult de muncă dar e o muncă bună, utilă tuturor. Poate fi chiar frumoasă. Dacă ne înțelegem, și sper sincer că da, atunci nimeni nu te va deranja, nimeni nu poate să-ți facă vreun rău și nimeni nu mi te poate lua de aici. Singurul tău superior voi fi eu. Ai înțeles ce ți-am zis?
- Am înțeles, să trăiți! am țipat eu la el, după cum învățasem.
Doctorul Aldea a râs, cu un râs cald, uman, patern:
- Las-o, mă pruncuț! Eu sunt medic, da? Oi fi și maior dar țin mai mult la medicină decât la armată. Mie-mi vorbești normal, te rog, bine?
- Bine, mulțumesc mult domnule doctor! Sunt speriat rău și nu prea știu cum să mă port.
- Da, știu, așa e la început! Dar te vei obișnui repede și o să fie bine. De altfel, o să ai atâta treabă încât nu o să mai ai timp de gânduri negre. Acum hai să te prezint celor doi colegi ostași și să te plimb pe aici, să înveți ce vreau de la tine.
M-a dus apoi într-o cameră de vizavi, unde i-am întâlnit pe ceilalți doi sanitari. Erau în plin proces de sterilizare a seringilor și instrumentelor medicale. Unul le spăla cu o soluție albă și le clătea, iar celălalt le punea pe tăvi într-o etuvă cu aburi și într-o autoclavă.
- Băieți, el e Răzvan, noul vostru coleg! El e Dorin și el e Fală.
Dorin era un băiat bălai, rumen în obraji, cu un aspect plăcut de sas prosper. Fală era mai în vârstă, era înalt și bine trăit, avea o mustață groasă și părea mai degrabă un medic sau un inginer.
- Păi era și cazul, au spus ei. Noroc, băiete, bine ai venit. Treci aici și spală seringile astea că am multe altele de făcut, mi-a zis Dorin.
- Da, dar nu știu cum. Trebuie să mă învățați. Și încă nu am vizitat incinta...
- Da, a zis și dr. Aldea, nu i-am arătat nici unde să stea...
- Domn doctor, avem o groază de făcut azi. Lăsați vizita, o să înțeleagă el mai încolo, acum avem nevoie aici.
- Bine, vă las cu el. Și atenție! Vreau să fiți ca frații.
- Nicio grijă, au răspuns ei.
Nici nu a plecat medicul și blonduțul m-a luat tare:
- Fii atent, îți arăt doar o dată! Tot ce am să te învăț, o sa fie doar o dată. Nu avem timp de prostii, trebuie să prinzi repede tot. Uite, pistonul îl speli așa, camera seringii așa. Clătitul e foarte important, uite cum se face. Vezi? Acum pui tifon pe tăvi, le așezi întotdeauna pe perechi și bagi la sterilizat. Seringile la etuvă, restul în autoclavă.
Fală, care nu scosese niciun sunet, s-a uitat la mine zâmbind.
- Hai mă, că stau eu cu tine un pic. Te mai învăț eu câte ceva.
- Mulțumesc, am răspuns eu speriat. Știți, totul e prea rapid. Nici nu m-am dezmeticit. Acum două ore mă trezeam într-un hotel și acum...
- Da, ei, păi trebuie să te obișnuiești, e spre binele tău. Aici e nebunie totală. Nu te prea ajută văicăreala!
Am spălat seringi și instrumentar timp de o oră. Fală era un bănățean calm, adora poveștile și zâmbea des. M-am împrietenit cu el imediat. Mi-a zis povestea lui. Era chiar asistent medical de profesie. A fost amânat timp de șase ani printr-o șmecherie complicată dar nu a mai putut amâna și al șaptelea an. Avea 26 de ani, deja, era și el din prima zi în infirmerie, avea și el un frate fugit în Germania, la fel ca mine, și mai avea doar trei săptămâni de militărie. Și Dorin la fel, tot cu un frate în Germania. Fală avea bacul luat și un curs de asistenți medicali. Dorel avea doar 10 clase, dar și el avea o diplomă de asistent medical militar, luată la un curs de trei luni în Oradea, imediat după ce a venit în armată, trimis acolo chiar de Aldea.
- Aoleu, e ora gustării. Hai să vezi cum facem cu mâncarea pentru internați.
Am coborât rapid infirmeria. După colțul ei, era sala de mese. Mirosea a mucegai și a sodă. Am intrat în bucătărie. Eram uimit de tot ce vedeam. Acolo, un subofițer s-a luat imediat de mine:
- Bă p***, tu de ce nu ai însemne? Unde-ți sunt petlițele? De ce nu saluți când intri? De ce n-ai cuc? Te ia mama dracu', soldat, cum vii tu așa la mine în bucătărie? Ia prezintă-te acum, degrabă, la ofițerul de serviciu!
Fală, care se îndepărtase un pic de mine, a venit repede să mă salveze.
- Stai mă nea Stelică, e cu mine. Azi a sosit. E noul sanitar, lasă-l.
- Aaa, bine! Dar nu-l mai plimba mă, așa! E total neregulamentar!
- Lasă-mă nene, purceaua zace moartă în coteț și matale mă iei cu regulamentul. Hai mă, vino încoa! mi-a zis Fală, trăgându-mă după el. Și nu mai beli ochii ca picat din lună. Stai aproape! Avem treabă!
(va urma)