După al nouălea solstițiu artificial, când limbajul devenise ilegal, mesajul a apărut pe toate suprafețele lucioase. Unii au crezut că e o eroare. Alții, o capcană. Dar Elian știa. Cititul nu era doar interzis, ci imposibil. Nimeni nu mai înțelegea literele. Nimeni, în afară de el. În noaptea următoare, cuvintele i-au apărut pe piele, una câte una, arse ca fierul roșu. Dimineața, nu mai era om. Era o frază care mergea. Și toți se opreau să o citească. Când ajungeau la sfârșit, le sângerau ochii.
Adina Colțea
Obișnuia să scrie gânduri pe bilețele și să le lase-n calea-i, prin casă. Gânduri cu sens, care te fac să zâmbești și să simți că ai un rost pe lume. Le găsea ca din întâmplare în timp ce pregătea micul dejun sau când deretica prin casă și zâmbea cu rost. Îi creșteau aripi nevăzute și credința înmugurea în inima ei, precum florile de cireș pe ramuri. Iubirea e în noi, le arăta râzând oamenilor din cale, și ei se luminau la chip pentru câteva clipe, care, credea ea, fac inima planetei să tresară.
Cristian Palade
Călare pe roibul său, Făt Frumos porni-n galop, înspre lumea de dincolo. Știa de la tatăl său că lumea ailaltă-i peste mări și țări, la capătul tuturor tărâmurilor. În nici două ore lăsaseră-n urmă nu mai puțin de trei tărâmuri, patru mări și șase țări. Pe-nserate, Făt și roib ajunseră, în sfârșit, la capăt, dar nu la cel dorit ci la cel al răbdărilor. Înciudat, Făt Frumos răbufni: io mă dezic de povestea asta; s-o continue cititorul și să-i găsească un final pe măsură, în limita caracterelor impuse; fir-ar să fie.
