Orașul era gâtuit de groază. De când începuseră crimele. Cadavrele se aflau în camere de hotel, dezbrăcate, cu mâinile și picioarele legate de tăbliile paturilor, organele sexuale pe piept și monede pe ochii închiși. Toți erau bărbați. Comisarul nu găsise urme sau amprente. Nu avea bănuieli. Și pe deasupra, de ceva timp, nu mai apăruse o victimă nouă. Se aștepta la ce-i mai rău. Apelul veni de dimineață. În încăpere același tipar. Doar că pe perete era scris cu sânge, COMISARE GĂSEȘTE-MĂ, SAU TE GĂSESC EU, TU URMEZI.
Gabriel Moldovan
Anna fuge de o iubire moartă. Se aruncă în brațele lui Vronski, un foc nou care arde prea repede și prea puternic. Ochii lumii devin cătușe, iubirea devine chin. Salvarea pare a fi în șinele care nu iartă. Departe de oraș, Levin privește cerul ce-i îmbracă câmpiile și înțelege. Fericirea nu o găsești, ci o trăiești. Dacă ai ajuns până aici și știi deja povestea, ești ales: să o înțelegi, să o porți cu tine, ca o șoaptă pe fundal, de fiecare dată când vei privi o linie de tren pierzându-se în zare.
Tina Dublea
da' la sanchi, bă Sancho. Deci, bingo, ai câștigat și matale un câine dingo. Dar, te asigur că dacă auzi asta, ai fost cules. De extratereștri. Sau nu. Poate de intratereștrii. Nu poți ști niciodată. Nimic. Și dacă îți pui întrebări despre asta, ești filosoful neoficial al universului paralel. Tot ce nu e exclusiv, e relativ, Sancho. Dacă înțelegi asta, o să fii fericit, dar și responsabil să explici, cui te întreabă de ce, de ce cu toate că am inventat coșul de gunoi, noi aruncăm pe jos în continuare.
