Când am primit scrisoarea de admitere, am fost fericită. Mi-am imaginat cum e să încep o viață nouă. Apoi am plâns puțin, pentru că asta însemna să mă despart de Teo și de Cleo. Ei au spus: nu-i nimic, ne vom scrie. Așa fac. Cu antetul universității, să mă dau mare. Le torn gogoși, să pară că trăiesc o aventură grozavă. Adevărul este că mă gândesc la ei chiar și acum, la ora 5 dimineața. Mă ridic încet, fără să-l trezesc. Proful doarme cu gura întredeschisă. Ies afară în aerul rece și-mi strâng haina pe mine.
Pompilian Tofilescu
să participi la răstignirea mea. Da, tu, cel ce ții în mână cuiele. Și tu, cel ce încerci să pituli ciocanul la spate. Și tu, cel care ai șlefuit crucea. Și tu, cel ce ai mânuit biciul. Și tu, cel care ai împletit atât de frumos coroana de spini. Degeaba încerci să te ascunzi acum. Ai fost ales. Da, tu. Pentru tine am scos din inimă și am pus laolaltă, cu dragoste, cu sudoare, cu sânge, cu speranță, cuvintele astea. Du-ți misiunea până la capăt. Citește-le. Răstignește-mă. Ajută-mă să pot învia.
Ana Ludușan
Copil fiind, se uita ore în șir printre lețurile de la gard cum Ioana se lupta să pună hrană pe masă celor șapte guri. Ceasuri în șir îi urmărea piciorușele cum țeseau ograda. Nu a văzut-o de multă vreme. O vede cu mâinile la ochi, strecurând lumina printre degetele translucide. Chip de copil, de om chinuit. Mâinile ei muncite. În ele vede Golgota unor țărani înhămați la carul Lumii, opintindu-se să-l urnească, apoi să-l ducă, resemnați, tăcuți, înverșunați. I-a întins mâna. Mă mărit cu unul care câștigă bine.
