Dobrin învingătorul

L-am cunoscut pe Nicolae Dobrin într-o seară de primăvară, atunci când l-a vizitat acasă pe tata. Eu aveam patru ani şi, întrucât pe atunci nu ştiam cum să traversez momentele solare, m-am ascuns după mama. Am asistat la conversaţie fascinat, fără a pricepe nimic altceva decât momentele când el râdea, sincer şi frumos. Îmi amintesc foarte bine clipa, pentru că de atunci am început să ţin cu F.C. Argeş, într-un fel foarte simplu şi fundamental care extinde dragostea dincolo de terenul de fotbal, aşa cum şi fotbalul se prelungeşte în viaţă. Vedeam în faţa mea un om simplu, iar nu eroul de la televizor. Nu ştiu când a intrat în sufrageria noastră, şi pentru o clipă am crezut că nu foloseşte intrările obişnuite, ca toţi oamenii, ci se încheagă din eter, mereu pus pe glume, cu ochii aceia albaştri, în care se aşeza zâmbetul. L-am văzut apoi la stadion de foarte multe ori, pentru că au urmat acele fericite vremuri când urcam dealul în Trivale de fiecare dată când Argeşul juca acasă.

Odată, am fost în vestiar într-o zi când echipa era în deplasare, tocmai ca să fur taina. Am atins mingea lui de antrenament, deşi ştiam că nu este voie, ceea ce mi-a dat sentimentul că am pătruns în mod necuviincios în altar. Dar trebuia s-o văd! Trebuia s-o ating! Acolo era oare secretul? Aveam şase ani şi ştiam că mingea aceea, legată în piele cafenie, aspră şi bine bătută, era sursa tuturor traiectoriilor imposibile pe care baloanele imprevizibile ajungeau să le ia pe teren, atrase de magnetul plasei. Şi ce am văzut pe stadionul acela, când tribunele erau pline! Erau zile când oamenii plecau de la stadion râzând, aşa cum altădată ieşeau de la comediile devastatoare din cinematograf. Pentru ca numai la F.C. Argeş puteai să vezi numărul 10 driblând dintr-un ascunziş de după arbitru, lăsând mingea pe loc şi fugind cu fundaşul derutat după el, hipnotizând două victime simultan, sărind cu minge cu tot, în timp ce fundaşul se ducea sanie pe sub el. Am mai văzut asta la fel de izbutit numai la Zinedine Zidane. Când a apărut Hagi, i-am recunoscut măreţia doar pentru că semăna cu Dobrin. Şi câte mingi printre picioare! Şi câţi pretendenţi la marcaj reduşi la neputinţă şi împiedicare! Multe a văzut dealul din Trivale, şi nu va mai vedea vreodată la fel, pentru că mai bine de atât nu se poate juca fotbal.

Câţiva ani mai târziu, l-am vizitat pe Dobrin în chilia cantonamentului de la C.S. Târgovişte. Cât a vorbit cu noi a stat pe marginea patului, în cea mai simplă cameră din lume. Atunci era una dintre zilele când era trist; părea foarte logic şi foarte singur. L-am auzit vorbind despre conflicte personale, despre relaţiile lui cu lumea, fără ca asta să-i afecteze cu ceva dragostea pentru fotbal. Pentru că, până la urmă, asta e marea lecţie care ne rămâne de pe urma lui Dobrin: indiferent cât de mult te-ar stânjeni jigodiile şi politica şi fruntariile şi captivitatea, esenţial e să nu îţi pierzi bucuria. Dacă bucuria se duce, dacă te laşi acrit, abia atunci ai pierdut. Deşi avea mai multe motive decât oricine, el nu şi-a arătat supărarea nici pe naţionala de fotbal, nici pe F.C. Argeş, nici pe cei care l-au împiedicat să arate lumii întregi ceea ce noi, în Trivale, vedeam de fiecare dată: că antigravitaţia există.

Citim în cartea de amintiri a lui Constantin Teaşcă un lucru care ar putea fi adevărat: din pricina harului, la tinereţe Dobrin era un prinţ orgolios. Dar asta nu l-a împiedicat ca în faţa dificultăţilor să devină, peste ani, un înţelept. Am descoperit asta în anii din urmă, când am realizat că va rămâne alături de F.C. Argeş chiar şi în momentele nefericite ale retrogradării. Dacă e pe aşa, fireşte că putem vorbi despre fotbal în termeni de dragoste şi ataşament, de pasiune care trece dincolo de limitele contractului profesionist. Gândit astfel, fotbalul poate fi iubit, pentru că nu e un joc oarecare.

Îmi aduc aminte de primul meci de fotbal la care tata m-a dus la stadion. A făcut-o cu deferenţa cu care se comunică un mare şi esenţial secret: că, de fapt, în Trivale juca cel mai talentat fotbalist care s-a născut vreodată. Era al nostru, numai al nostru, pentru că nu a fost lăsat să plece dintre noi, din Argeş, şi să-şi ia locul de glorie care i se cuvenea, la Real Madrid. Era în sezonul 1974-1975 şi F.C. Argeş, marea mea dragoste, primea vizita echipei F.C. Constanţa. Îmi aduc aminte foarte bine culorile tricourilor: violet versus galben; îmi aduc aminte şi scorul: F.C. Argeş a cîştigat cu 3-0, la pauză 1-0. Din cînd în cînd tot stadionul exulta ritmat: "Do-brin! Do-brin!" Am auzit de multe ori strigătul acela, pe stadion şi pe stradă. Era un ritm hipnotic, ritmul gloriei. Am jucat ore întregi fotbal pe maidan sub imperiul lui, cu prietenii mei, când buturile porţii erau marcate de cărămizi, deasupra cărora noi vedeam aievea vinclul, care era rezervat numai lui. În Piteşti, în anii şaptezeci, toată lumea juca fotbal, pentru că ceea ce făcea el pe stadion era contagios. Cineva spunea că Dobrin e periculos pentru echipă pentru că toţi jucătorii vor să facă la fel ca el cu mingea. Şi asta ar fi de înţeles: cum să nu-ţi pierzi minţile lângă atâta talent? Fireşte, el era totodată periculos pentru societate, pentru că juca frumos şi avea chef de bancuri într-o lume exagerat de serioasă. Risipitor inspirat, talent plin de spontaneitate, putea să dea şi dovadă de disciplină. Odată, l-am văzut în vestiarul din pauza unui meci cu Steaua: intrase pe teren cu gripă, abia respira, dar jucase, şi nu jucase rău deloc. Ne privea cu ochi micşoraţi, marcaţi de efort. Aveam să trăiesc, în anii ce au urmat, momente extraordinare de fericire pe stadionul din Trivale, fie de-ar fi să amintesc numai de glorioasa îngenunchere a Valenciei cu 2-1 (cu Mario Kempes în teren) sau a echipei A.E.K. Atena, cu un 3-0 care spune totul. M-am frustrat până la disperare la un meci cu scor nul împotriva olandezilor de la Utrecht, dar nici eliminarea aceea din cupa UEFA nu mi-a clătinat convingerea că Dobrin poate câştiga orice meci vrea. L-am auzit pe Florin Halagian înjurând pe bancă şi l-am văzut ducând mâna la inimă în faţa unor întorsături imposibile ale situaţiei; fireşte că multe dintre aventurile mirabile din teren nu erau prevăzute de antrenor. Cu Dobrin, situaţia scăpa de sub control. Imaginaţi-vă portarul ieşind în întîmpinarea atacantului şi pregătindu-se să pareze şutul. Deodată, forţa antigravitaţională smulge mingea de la sol pe traiectoria unei bolte impracticabile hominizilor pentru a-i găsi odihna veşnică în plasă. Portarul nu putea face nimic. Nu avea nici o vină. Fusese spectator la o fază la care întreaga natură vrusese să fie gol glorios. Legenda spune că după o astfel de ispravă, Rică Răducanu (care apăra pentru Rapid), l-a fugărit pe Dobrin pînă la jumătatea terenului, strigând: "cum poţi să-mi faci una ca asta tocmai mie? Nu poţi să dai şi tu goluri normale?"

Orice, dar asta nu. Numai normal n-a fost golul din minutul 90 în meciul de graţie din 1979 cînd F.C. Argeş a învins pe Ştefan cel Mare echipa plenipotenţiară Dinamo cu scorul de 4-3 şi a adus titlul naţional în Trivale. Un şut la rădăcina barei de la peste 30 de metri, pentru luarea aminte că numai sferele puterii nu ar trebui să fie suficiente ca să devii campion. Mai trebuie şi altceva: graţie, inteligenţa jocului, eleganţa paselor în adâncime. Toate acestea se desenau în fiecare zi pe gazonul din Trivale, şi rezultatul lor legitim a fost generaţia de fotbalişti care au purtat România către un anume ceas de glorie abia în anii '90. Pentru că generaţia lui Gheorghe Hagi a fost precedată de o alta absolut superbă. Generaţia lui Hagi nu ar fi ştiut cum arată fotbalul dacă nu le-ar fi arătat Dobrin ce se poate face cu mingea.

Cum era oare să creşti în Piteşti pe timpul lui Dobrin, pe când totul era fotbal şi nu era vorba decât despre el, în realitate şi în vis? Victoria era hipnotică, pentru că se obţinea prin risipă de har. Se făcea că el dansează pe o mare violet, în jurul unei sfere albe, că nu avea trup vizibil, ci numai o gheată neagră cu crampoane aurii şi nişte jambiere lăsate. Se făcea că un om poate materializa imposibilul, că poate dansa cu umor. Terenul vălurea sub impulsuri variaţionale controlate telepatic, iar fundaşii adverşi cădeau seceraţi, căci totul le lucra împotrivă. Lovituri cu călcâiul, pase prin deviere, sărituri peste minge, stopuri impecabile, hipnoza gestului sumar, nimic omenesc nu-i era străin. Se făcea că ascunde mingea, că o strecoară printre picioarele adversarului, printre ochii lui, printre speranţele lui, că o absoarbe pe nas şi-o scoate pe urechi, că o teleportează către neantul plasei când şi de unde doreşte.

A fost odată ca niciodată F.C. Argeş, o echipă la care fundaşii se înţelegeau din priviri, iar vîrfurile de atac definitivau chirurgical loviturile de graţie fabricate de Dobrin. Fireşte că Dobrin e un mare învingător, pentru că, dincolo de toate opreliştile, ne-a transmis, comunicat şi indus tuturor bucuria lui. Numai de la el puteam învăţa morala aceasta: că totul în viaţă e să-ţi urmezi pasiunea netulburat de nimic şi să nu te întuneci, chiar dacă vremurile te închid într-o colivie de platină. Pentru lecţia asta îl voi iubi totdeauna, pentru că nimeni altcineva nu a mai spus-o, cel puţin nu atât de clar.

Irvine, California, 27 octombrie 2007