Vine mereu la aceeași oră. Își târăște bocancii pe podea și lovește gratiile cu bastonul. Rânjește. Își aprinde țigara și suflă fumul spre mine. De-aș dispărea. Ce faci, filosofule? Îți place aerul de aici? Dacă răspund, îmi zdrobește coastele cu bocancul. Dacă tac, mă lovește oricum. Ce belești ochii așa? Încă mai crezi că ești cine erai înainte? Pic. Îmi savurează durerea, ca un călău care amână lovitura. Unii vorbesc din experiență, alții din cărți. Eu tac din iad. Din trupul ăsta împuținat.
Ana Maria Dobre-Nir
Pierde totul la masă. Ultima fișă dispare în tăcere. Bărbatul iese în noapte, sacoul fluturând în bătaia vântului sărat. Urcă tăcut pe stânca de deasupra serpentinelor luminate. Farurile unei mașini se apropie. Se ridică pe vârfuri, apoi cade cu brațele desfăcute, ca o cruce din carne. Aerul îi smulge cămașa, vertebrele trosnesc, timpul se lungește. Un zgomot metalic, o frână. Nimeni nu mai privește spre mare. Doar luna, imobilă. Dimineața, turiștii vor poza stânca și vor păși peste pată fără să întrebe nimic.
Monica Bologa
Ca să-mi demonstreze că are încredere în mine, bărbatul mi-a pus o lamă în mână și mi-a spus că îmi dă voie să îl bărbieresc. Cu mâna tremurândă, am început operațiunea. La început am avut emoții, apoi, încet, am prins curaj. Mi-a plăcut atât de tare, încât am vrut mai mult. Am continuat cu capul, pieptul, mâinile, picioarele. I-am crestat un pic urechea, buza, inima. Bărbatul a rămas fără nici un fir de păr pe corp și fără nici un ban în cont. Am ras tot. Ieri l-am părăsit. Nu pot fi cu un bărbat sărac.
