Un googolplex de poveşti

După ce şi-a pierdut tatăl în atentatele din septembrie 2001, Oskar răscoleşte lumea în căutarea unui "raison d'être". "O raţiune de a fi", ne explică el, doct, "e o expresie franţuzească pe care o ştiu". Are nouă ani. Se jucau de-a căutatul şi găsitul, tatăl îi dădea indicii, iar puştiul făcea oficiile de detectiv. Căuta probe şi le însăila într-o poveste. De pildă, găsea un "raison d'être" în grămada de obiecte adunate la întîmplare din parc, cu detectorul de metale. Le aranja, le ordona, le cerceta, pînă cînd haosul nu mai era haos, ci realitate purtătoare de mesaj.

Atentatele au întrerupt jocul. Nu mai putem privi lumea cu aceiaşi ochi după 9/11. Nu mai putem vedea la fel, gîndi la fel, citi şi scrie la fel. Lumea a devenit ceva "extrem de tare şi incredibil de aproape". Nu-i mai facem faţă. Se vor face altfel de filme, altfel de muzici, altfel de cărţi. Romanul lui Safran Foer* ţine de acest "altfel". Nu ne mai putem juca la fel. Sau da, putem să ne jucăm în aparenţă la fel, dar scopul jocului s-a schimbat. Ne jucăm în gol pentru a nega golul. Căutăm ceva, nu ştim ce, nici nu contează ce, pentru a nega pierderea.

Cartea lui Safran Foer este un joc, de la un capăt la celălalt, un joc cu poze, frînturi de scrisori, de mărturii, cu pagini asaltate de albul ameninţător, incomunicabil. Ceafa unei femei cu cercei mari, motanul Buckminster, numit după inventatorul domului geodezic, un stol de păsări, un om care se prăbuşeşte dintr-un zgîrie-nori. Un joc sub asediul spaimei, nimicului, morţii. Cu ce putem lupta împotriva lor? Cu armele unui copil de nouă ani, inventator, astrofizician şi fan Beatles. Inteligenţa nu mai e de-ajuns pentru a rezista. 9/11 e falimentul raţiunii aşa cum o ştim. Aşa cum moartea e falimentul oricărei "raison d'être". "Mă gîndesc şi mă gîndesc şi mă gîndesc şi de milioane de ori m-am tot gîndit pînă la durere, dar niciodată pînă la fericire", spune unul dintre personaje.

Îţi trebuie imaginaţia, sensibilitatea, umorul şi încăpăţînarea unui puşti ca să faci faţă lumii. Trebuie să luăm aminte de la cei mai slabi dintre noi, pentru că baricadele lor sînt cele mai tari. Trebuie să ascultăm povestea micului Oskar. Şi a celorlalţi care încearcă să recupereze măcar cuvîntul "pierdere" după ce au pierdut totul, în dezastrele istoriei. La Dresda, la Hiroshima, la New York.

Nu avem de-a face doar cu un experiment de scriitură, ci cu singura scriitură valabilă şi posibilă. Un Ground Zero al scriiturii. Romanul a fost întîi oglinda lumii, apoi oglinda spartă a lumii, acum este oglinda unei lumi sparte. Perspectiva s-a sfărîmat într-un "googolplex" de cioburi. Figura Tatălui a ajuns un "googolplex de celule", împrăştiate în aerul New Yorkului.

Este doar un fel de-a spune că lumea a rămas orfană de sens după 9/11. Sau că sensul trebuie recreat. De fiecare, în fiecare moment din googolplexul de momente. E singura şansă. Singura apărare. Singura rezistenţă. Creaţia. Chiar dacă asta ne-ar lua un googolplex de ani. Ne-o spune un copil care trebuie "să inventeze" ceva, o poveste, un mister, pentru a putea adormi. Să-şi imagineze, de pildă, că puii franţuzeşti fac "oeuf!" cînd le dai un pumn în burtă. "Oeuf", v-aţi prins? Viaţa nu merge înainte. Nu totdeauna. Nu după 9/11. Jocul însă, da.

A, dacă nu v-aţi dat seama ce-i ăla un googolplex, întrebaţi-l pe Oskar. El ştie totul.

* Jonathan Safran Foer, Extrem de tare şi incredibil de aproape, Humanitas, 2007

---

Citeşte un dialog imaginar cu Oskar în rubrica ficti.on.all.