Mama îl ține strâns de mână și face primul pas, hopa, sare băiatul și amândoi urcă pe trotuar în timp ce biciclistul trece prin spatele lor. Mergi, îl atenționează mama, însă băiatul privește în urmă în balta în care e o râmă și se opune. Ce are, aproape că plânge băiatul. Mama dă să plece, însă palma băiatului se desprinde. E moartă, spune indecisă. Salveaz-o, îi cere băiatul și ea împinge râma lângă trotuar cu o frunză, o scapă și o împinge iar, gata, de aici se descurcă singură, să mergem.
Elena Fermuș
Bunica nu-i dă voie nepoatei să iasă cu tricicleta, nici măcar pe trotuar. Se-ntâmplă să mai scape și pe-acolo câte-o mașină-n viteză, ca în ziua aceea neagră. Era cu mamă-sa atunci, de-abia i-o cumpărase, și o-nvăța să pedaleze. Doar o minune a făcut s-o-mpingă din fața morții, în ultima secundă. Ea nu s-a mai salvat. De-atunci, micuța-și umple zi de zi coșulețul de la tricicletă cu flori culese de ea. Flori pentru îngeri; și le aruncă spre cer cu praștia făcută de bunicul. În schimbul lor cere vise. Vise cu mama.
Bogdan Sebastian Burjan
Scârțâiau ritmic pedalele sub presiunea pașilor ei grăbiți. Nu era o bicicletă. Era un pian vechi. Uitat într-un pod unde nu a mai fost nimeni demult. Într-un colț întunecat, plină de praf era o poză veche. Bunicul zâmbind. A apăsat lung pedala. Iar note se legau și se dezlegau în continuare. Tonuri grave și joase, note lungi, scurte, sau înalte. Într-o partitură mută. O poveste trecută și nespusă demult deja. A clipit. O secundă. Muzica nu este despre sunete. Poate e doar o poveste. Pentru cine poate să o asculte.
