Rochia mi se ridica ușor în bătaia vântului, iar mirosul de cireși în floare mă amețea. Lumina blândă tăia străzile în dungi calde, aproape ireale. Din senin, bătrânul a pășit în fața mea și nici n-am avut timp să-mi trag sufletul. Roata din față i-a lovit genunchiul, trupul i s-a arcuit brusc. Ghidonul mi-a sărit din palme, capul i s-a izbit de bordură cu un sunet umed, ca o nucă zdrobită. Sângele curgea printre petale, încet, aproape grațios. Primăvara plutea, translucidă. Mulțimea începuse să se adune. Murise.
Monica Bologa
Bunica mestecă în ceaun mămăliga, bunicul fumează pe șanț. Eu mă uit la bicicleta sprijinită de casă. Suie-te pe ea, copilă, îmi zice el. Nu, că mi-e frică. Bunicul își stinge țigara, mă ia în brațe și mă urcă pe Pegas. Hai că poți. Apasă pedalele, că eu te țin de șa. Încep să înaintez pe drumul prăfuit, simt cum din umeri îmi cresc aripi. Bunicul a uitat ceva, nu m-a învățat cum să mă opresc. Ajung la marginea satului, trec de pădure, de oraș, de vară, de copilărie, acum sunt soție, mamă, bunică, și încă pedalez.
Nicolae Popescu
Haide, mă, soră-ta poate și tu nu? Mama și-a îmbrăcat privirea căpruie într-un zâmbet. Sub el, simțisem dojana. Am apucat de coarne bicicleta Tohan fără cadru. M-am urcat, dar n-am apucat să iau viteză. Roata din față s-a împleticit. Am căzut pe drumul neasfaltat, mi-a intrat o pietricică în cot. Sângele îmi curgea în fir subțire spre palmă. Mi-am înghițit șuvoiul de lacrimi, mă îneca. Am privit înapoi, speram la o alinare. A dat din cap, mi-a strigat: du-te, hai, curaj. Mama m-a învățat să merg pe bicicletă.
