Din ziua-ntâi, i-au rămas niște lumină și-un pic de-ntuneric. Fiindcă era cumpătat, Dumnezeu le-a pus deoparte. Le-oi folosi la ceva, nu-i grabă. Marți, cerul i-a ieșit la fix, miercuri a păstrat pentru om o roabă de țărână și-o găleată de ape. Dup-aia i-au mai rămas și altele, așchii de stea, aripi de pasăre. Sâmbătă după ce-a terminat treaba, n-a mai avut chef de curățenie la locul de muncă așa c-a pus în pieptul omului tot ce i-a rămas. Oboseala-și spunea cuvântul, altfel era dacă-i punea aripile alea-n spinare.
Ana-Maria Butuza
Faleza se întinde calmă, cu pasarela albă și grilajul albastru ce pare să lege cerul de mare. Dincolo, plaja și valurile care se frământă sub privirea curioasă a Anei. Degetele ei numără încet, se deschid pe rând ca niște petale, apoi se închid. Scrie cu grijă, caligrafic, să nu greșească. Aici, singură, în liniște, temele curg firesc. La școală, doamna nu-i înțelege ritmul. O grăbește, ridică vocea, iar atunci gândurile Anei se risipesc, ca și cum cineva i-ar șterge mintea cu buretele ud, strâns în pumnul ei mic.
Monica Bologa
Închid ușa casei, sar scările câte două, țâșnesc spre mașină, pornesc motorul, apoi îi scriu: Iubire, vin spre tine; abia aștept să te văd. Îmi răspunde imediat: Vino repede, dar nu apăsa accelerația prea tare, te rog; e timp. La radio cântă Sting, drumul se transformă în panglici fluide, mă uit în oglinda parasolarului, rujul e pe buze, rimelul pe gene, fericirea în ochi, dorul lipit de pedală prea tare, prea tare, se face brusc liniște, prea liniște, undeva în inimă îi recunosc vocea: e timp, e tiimp, e tiii
