Fâșia de lumină spinteca draperia de catifea și-i contura mâna pe castron. Hai, o gură. Așa-i că-i bună? Cu lobodă și ștevie din grădină de la Anuța. Cum îți place ție. Bătrânul dă din cap ca un catâr și trage de pijamaua de diftină. Dă să se ridice. Nu mai vreau. Papă tu. Femeia oftează, strânge șervetul și castronul. Eu plec în Antarctica, îl aude horcăind. Își așază fusta și se preface ocupată. Ochii lui sticloși o urmăresc prin cameră. Mai stai, tată, un pic cu noi. Trage de saltea, dar picioarele nu-l ascultă.
Ionuț Morariu
Cimitirul e cea mai bună școală. Acolo am învățat că gesturile precedă sensul. Lecția asta mi-a predat-o rabbi Akiva pe când căram o găleată cu apă la mormântul mamei. Se uita la mine cumpănind răspunsul la întrebarea mea mută. Mai întâi facem și abia pe urmă știm de ce facem, mi-a spus. Uite, eu zic mamă și tu plângi. Lacrima e toată apa pe care o poți da morților. Dar până aflăm, ducem povara cum putem. Ce e de aflat, rabbi? Că Dumnezeu e pauza dintre două lacrimi care șoptesc. Iubește ca și cum ai plânge. Încet.
Ramona Ungureanu
Ce faci, bună, mesteci maiaua cu cuțâtu' meu de urs? Alt gătej n-ai găsât? Aista-i bun că-i din lemn, io nu bag lingură de pleu să spurc pita. Și la ce-ți trăbă, că ș-așè nu mèri azi nicăria, c-am visat cu moșu-to azi-noapte, era în ocolul găinilor și le dădè grăunță, da' avè încălțări de lac cu o țâră de toc și oareșce pompon și io i-am zâs Ioane te-ai strâcat de cap de umbli cu halea-n pticiòre și când s-o-ntors cătă mine, avè bot de lup și păr mare pă mânuri. Ăsta-i semn de moarte, șez' acasă.
