Mama și luntrașul au trecut Aheronul acum zece ani. Însă de vorbit, tot am mai vorbit. În vis. Până vara trecută. Când s-a supărat. Mă bănuia de simonie. Că fac cruci cu chipul ei pe care le împart prin parc la domnișoare. Și m-a certat. Să-mi văd de treabă. Că bolgiile sunt pline cu d-ăștia ca mine. Ce? Eu n-am casă, copii, de umblu teleleu prin vise? De atunci, de dor, tot completez la dosarul cu șină pentru emigrări în cer. Mereu mai e ceva de făcut. Dar nu mi-e frică, mamă. Viața-i panaramă.
Titela Durnea
Le țin depozitate într-un haos ordonat. Plastifiate, colorate, pe căprării, cum ar spune tata. Doar unul iese din rând. Alb, cartonat. Singurul nedeschis până acum. Îl întocmisem de ceva vreme, la dorința lor. Să lase lucrurile aranjate. Să nu ne-apese umerii cu povara asta, când va fi să fie. Iată că azi, va fi să fie, este. Și ghiciți ce, dragii mei dragi. Povara asta mă apasă și-mi sfredelește sufletul. Deschid dosarul. Mâna tremură. Loc II B - 111. O lacrimă înghețată se prăvălește pe obraz.
Ana Ludușan
L-am visat pe tata, o umbră, pe liniile orizontului. Oasele unchilor voștri se albesc pe câmpiile Stalingradului. Fără o cruce la cap. Mă trezesc asudată. Depun dosarul pentru autorizație de construire. Să aibă și ei un mormânt și o cruce. O șleahtă de funcționari mă amână la Paștele cailor, înfipți în ecranele telefoanelor mobile. Ba că arhitecta naște, ba că nu au înlocuitor, să vin la anul că am mai multe șanse. Ajung la Consiliul Județean. Rătăcesc în Castelul lui Kafka. Nici de-a dracului nu le dau mită.
