Tata repara tractoare și mirosea a ulei ars. Nu știa să scrie. Cu mama vorbea puțin. Cu mine niciodată. Venea acasă și se așeza pe scaunul de lemn. Când nu era beat. Când era beat, se clătina până la dulap și deschidea un raft cu cheia pe care o ținea mereu la el. Scotea un dosar și îl studia. Muream de curiozitate. Am intrat într-o zi și a țipat la mine să ies. Ani mai târziu am forțat sertarul. Erau desenele mele din copilărie. Pe fiecare desen era scris cu creion chimic: FOARTE FRUMOS.
Ana Maria Dobre-Nir
Paul stătea în fața ghișeului, ca în fața unei absurdități reci. Am muncit patruzeci și doi de ani, rosti, dar în dosar lipsesc cinci. Funcționarul ridică din umeri: Fără dovezi, nu există. Paul dă din cap. În acel moment, înțelege. Nu nedreptatea îl strivea, ci logica sterilă, impasibilă și definitivă a sistemului, o logică în care omul e doar un dosar incomplet. Minute bune l-a privit pe funcționar fără să mai poată adăuga nimic. În tăcerea aceea birocratică, cei cinci ani dispăruseră, ca și el, încet.
Ioana Bostan
Pașii trecătorilor hârșâiau pe asfaltul ciobit. Melodia cu iz oriental șuiera din clapele acordeonului. Bătrânul scotea vesel pe nas niște versuri bolmojite. Un copil curios se uită în pălăria din fața artistului, câteva monede. Agent Croitoru, prezentați actele, se auzi din spate. N-aveți voie să efectuați activități comerciale fără autorizație. Bătrânul se opri din tânguiala lirică, scotoci într-o servietă și scoase niște acte. Poftiți. O mâzgălitură de creion: misiune secretă, peste o etichetă: secția Psihiatrie.
