În parc, departe de zgomotul și viermuiala străzii. Una dintre după amiezele acelea de vară în care timpul parcă a uitat să se scurgă. Doar căldura sfâșiată ici colo de strigătele și râsul copiilor. Un huruit de motoare, din ce în ce mai puternic, care se apropie. Unul dintre copii ridică ochii spre cer. Un bondar uriaș, flancat de câteva vârfuri de săgeată în miniatură. Avion cu motor ia-mă și pe mine în zbor să mă fac aviator. Ceva zguduie pământul, o lumină mai mare ca ziua și un zgomot asurzitor. Apoi liniște.
Irina-Ana Drobot
Dis-de-dimineață, auzeam zgomotul târâtului tomberoanelor, tunetul, sau călătoria unor necunoscuți cu avionul. Uneori auzeam aspiratorul gălăgios al vecinei de deasupra. Alteori, ziua sau seara, un vecin bătea în țevi, iar altul bătea ca răspuns. La prânz curgea multă apă sau se folosea bormașina. Scăpam de toate acestea în vacarmul traficului, care acoperea orice altceva, și puteam fi doar eu cu gândurile mele. Într-o zi, nu știam ce nu e în regulă. Era liniște. Era ori sărbătoare, ori pandemie.
Ana-Maria Butuza
Într-o zi, n-au mai răsunat glasuri de copii pe uliță. Crescuseră, iar părinții au răsuflat ușurați. S-au dus la oraș să-și facă viața mai ușoară. Apoi au început să moară bătrânii, iar satul s-a tot împuținat. Cei rămași așteptau verile, să le vină nepoții. Doar în vacanțe mai prindea satul glas de veselie. Dar, încet, cimitirul s-a mărit, iar casele au rămas goale. Ba, uite, colo, la marginea satului, tanti Aglae cu mâța ei portocalie. Mai iese în tindă și bodogănește: Doamne-ajută, de parcă ar mai auzi-o cineva.
