Din ce în ce mai mulți Cuvântători cădeau pradă vorbelor ticluite la adăpostul Întunericului. De-ndată ce le gâdilau urechile ciulite întru așteptare, intrau sub vrajă fără vreo șansă de scăpare. Se aliniau unul în spatele celuilalt, cu priviri pierdute, burți pline și creiere goale, se grupau în cete, apoi începeau să-și arunce unul altuia ocări și blesteme. Vacarmul devenise de nesuportat. Atunci s-a întâmplat. S-a auzit un tunet: să fie Lumină. Umbrele au dispărut, iar Cuvântătorii au amuțit.
Monica Ciurea
În pretextul actualei conjecturi, la Facultatea de Resurse Antiumane se dă la admitere următoarea fărădelege arhimediană: un corp scufundat într-un lichid hiperventilat vocal, care vituperează, este împins de sus în jos cu o forță egală cu volumul de venin dezlocuit de umanitate. Să se calculeze densitatea ușurătății cu care s-ar putea ridica la suprafață corpul neîmbibat de toxicitatea sonoră a acestui puroi. Din această tobă de tinichea nu vom putea ieși, a venit răspunsul meu, un scepticandidat.
Elena Fermuș
Era 1 iunie. Fetița-i privea de la fereastră. Copii mulți, de toate vârstele, frumoși și sănătoși. Opriseră totul în loc: timp, lume, mașini, și desenau pe asfalt, admirați de pe margine de către adulți visători. I-a spus mamei că vrea și ea acolo. Mama a pregătit-o și a-nsoțit-o. I-a pus creta între degetele de la picior; căci mânuțele i-au rămas uitate-n rai, din ziua nașterii. Au amuțit cu toții. Copila a desenat ca orișicine de anii ei. Soare, flori, fluturi, baloane. Și copiii cu handicap sunt tot copii și ei.
