Nici bine n-a căzut țărâna pe sicriu, că limbile li s-au dezlegat. Frumoasă slujbă, nu merita ea. Să nu-i fi pomenit de biserică sau împărtășanie. N-a postit, n-a dat pomană. S-a ținut bățoasă, cu părul ăla roșu și ochii ăia de vrăjitoare. Avea o pisică neagră. În nopțile cu lună bântuia despuiată pădurea. Strigoaică. Se ținea cu pădurarul. Ba cu primarul. Era ibovnica popii. Îmi dau ochii peste cap. Oftez. Ce repede uită oamenii. Nici pironul nu mi l-au bătut. Împing capacul sicriului. Și mușc.
Răzvan Dițescu
Viermele, așa îl strigau. Pentru că era mic și nu riposta. Pentru că plângea fără zgomot. Pentru că nu conta. Nu era zi în care să nu primească o palmă, un șut sau vreun scuipat. Pe holuri era împins ca un coș de gunoi. Și, precum un coș, strângea totul în el. Injurii, gesturi, fapte. Când a trebuit să predea compunerea despre cele mai mari frici, s-a ridicat și a început să citească fără să se oprească. Cuvintele lui tăiau precum un bisturiu. Erau acolo toți. Arătați. Numiți. Expuși. În acea zi, toți au tăcut.
Dorin Vasile
Ne-au dat-o nouă, firește. Parfumată, cu fustă scurtă și eșarfă lila. I-am zis prințesa și am pariat câte zile rezistă. Nici directorul n-a ajutat-o când i-a intrat la oră, nici popa când ne-a zis că femeile nu-s oameni, mai ales cele tinere. Părea din alt film. Mai scria ceva pe tablă. Mai zâmbea prostește și ne ruga să facem liniște. O singură dată am tăcut. De întâi aprilie, când a găsit clasa goală. Am urmărit-o prin geam. S-a așezat la catedră și-a început ora. Vorbea cu noi de parcă eram acolo.
