| Pentru mama mea, pentru toţi cei care au dansat în încălţările incomode ale anilor '70 şi pentru Hanif Kureishi care a pus o vrajă deasupra Londrei. |
- Gabriel, tu eşti înger? Hai să ne plimbăm puţin. Îngerii beau cafea? Şi de unde îşi iau haine? Tu îţi cumperi haine imateriale?
- Ne plimbăm, ne plimbăm. Da' sigur că beau cafea, ce e cu întrebarea asta? Nu-mi cumpăr haine imateriale. Uite, haina asta de piele a fost a mamei mele, mergea cu ea la petreceri şi dădea gata pe toată lumea. Pe vremea aia mama făcea haine, i-a făcut chiar şi o pereche de pantaloni cu pene lui Lester Jones. Şi pantalonii mei de catifea sunt de la un second-hand la care mergem împreună dacă vrei. E aici, aproape, pe Portobello Road. Au nişte pălării foarte tari, i-am luat una şi lui taică-meu. E din război. Nu vrei şi tu una?
- Ce război? Nu prea îmi plac uniformele militare. Şi dacă mă uit cum eşti îmbrăcat, credeam că nici ţie. Aşa că nu ştiu ce să zic... Hai să ne plimbăm.
- Hi hi, nu e din niciun război adevărat. Taică-meu, Rex, vorbeşte despre anii '60 aşa cum vorbesc unii oameni despre război. Zice: "într-o zi, în anii '60, când jucam şah cu Keith Richards", "în anii '60 lucrurile arătau altfel". De fapt, orice lucru important nu s-a putut întâmpla decât în anii '60, aşa crede el. Pe vremea când cânta cu Lester Jones, înainte să-şi rupă piciorul pe scenă şi să meargă săptămânal la întâlnirile Alcoolicilor Anonimi. Pălăria pe care i-am găsit-o a picat la fix, nu se mai desparte de ea. În câteva luni o să creadă că este chiar "din război" şi că a fost a lui dintotdeauna. Iar elevii lui au început şi ei să poarte pălării dintr-astea. Eu cred că n-ar trebui să strâmbi din nas.
- Aha. Hai să-mi caut şi eu una. O să-mi amintească de ziua de astăzi.
Gabriel grăbeşte pasul şi eu încep să mă lovesc de oameni. Vreau să-l întreb despre fratele lui geamăn, Archie, mort la naştere şi cu care Gabriel vorbeşte din când în când. Nu ştiu cum să aduc vorba, n-aş vrea să-l supăr.
- Gabriel, nu ne luăm totuşi o cafea?
Of, niciodată nu pot să pun o întrebare delicată din prima. Să mai încerc o dată. Gabriel nu mă intimidează, este doar foarte senin şi prietenos şi nu aş vrea să intervin asupra acestei stări. La urma urmei, e o zi bună. Şi el este un băiat îmbrăcat frumos.
- Ştii că legenda spune că Gabriel este cel care selectează sufletele ce urmează să fie născute pe pământ? Şi că stă timp de nouă luni alături de copilul ce creşte în burtă şi îi povesteşte tot ce trebuie să ştie cineva care vine pe lumea noastră? Şi se mai zice şi că atunci când bebeluşul se naşte, Gabriel îi face semn să tacă. De unde şi adâncitura de deasupra buzelor. Nu e o legendă frumoasă?
- Da... Eu nu cred că am fost în stare să-i spun ceva lui Archie. Am pierdut timpul nouă luni, he he. Dar nu cred că s-a supărat Archie pe mine. Cel puţin mie nu mi-a spus, dar poate că nu ştia legenda asta. Şi la urma urmei, eu sunt un om normal, nu sunt vreun înger d-ăla de-al tău. E doar numele care te derutează. Uite, aici au cafea bună. Îţi fac eu cinste!
Ţin fâstâcită o cafea în mână şi mă codesc să-l întreb cum de-şi înţelege părinţii aşa de bine. Cum de poţi la vârsta lui să înfrunţi doi oameni care au în spate "războiul": petreceri, turnee, vedete şi muuulte petreceri. Multe de tot. Şi cum a avut răbdare să le suporte slăbiciunile şi mofturile. De unde-i vine toată această înţelepciune?
- Gabriel, ce părere ai tu despre adulţi?
- Sunt O.K. Îmi plac. Cam complicaţi, dar altfel sunt normali. Îmi place de ei când se apucă să povestească despre cum era la concertele lui Jimi Hendrix, chiar dacă nici nu-şi mai amintesc bine. Nu-mi place de ei când încep să creadă că oamenii îşi pot pierde talentul pe care l-au avut la un moment dat. Iar eu ştiu că nu-ţi pierzi niciodată talentul, nici când stai toată ziua la pub. Archie e de acord cu mine, chiar dacă el e doar un pic viu. E aproape mort, dar e super tare frati-meu. Adulţii trebuie treziţi la realitate, uită uşor cine sunt şi ce e cu ei. Şi umblă legaţi la ochi, se gândesc doar la cum arăta lumea când ei erau pe scenă, în "război". Care e filmul tău preferat?
- Îăă... nu ştiu. Sunt multe. Dacă tot a venit vorba de adulţi, mi-a plăcut Annie Hall. Dar zi-mi tu, de ce crezi că se despart oamenii. Ce-a fost cu părinţii tăi?
- Şi mie îmi place Woody Allen. Aşa, eu cred că oamenii se obişnuiesc unii cu alţii aşa cum ne obişnuim cu nişte pantofi incomozi. La început ne fac carne vie, dar noi insistăm să-i purtăm. Cu timpul, pantofii se înmoaie şi pielea noastră se întăreşte şi ajungem să nu-i mai dăm jos. Apoi zicem, într-o zi: care e faza cu pantofii ăştia? Poate mi-ar sta bine cu alţii, ăştia mă strâng, sau arată ciudat, sau mi-au crescut mie picioarele. "Ia să văd cum e fără ei." Poate să fie mai bine, poate să fie mai rău. Ai mei se ciondăneau tot timpul că tata îi spunea maică-mii că vorbeşte prea mult. Apoi a invitat-o la o cină special că să vorbească. Deci i-a fost mai rău fără pantoful lui. Dar ce te-a apucat cu discuţiile astea?
- Nu ştiu. Eram curioasă. Ce-ţi place ţie cel mai mult, Gabriel?
- Păi Londra. Şi vinul spumos, bomboanele Frasier, Stan şi Bran, aparatele de filmat pe 16 mm, să stau de vorbă cu Archie, să desenez, să pictez, să ascult muzică, să stau lângă maică-mea când se machiază, să aud pentru a mia oară poveştile lui taică-miu de pe vremea când cânta cu Lester Jones pe scenă, să-i văd pe ai mei că sunt unul pentru altul, că elevii lui taică-meu învaţă să cânte la chitară şi că-i copiază stilul, să umblu prin hainele vechi ale maică-mii, să nu fac nimic... Dar ţie ce-ţi place?
- Mie? Uite, să mă întâlnesc cu oameni ca tine. Care nu sunt supărăcioşi. Care nu le reproşează părinţilor lor că preferă să stea cu o chitară în braţe decât să meargă la birou. Care îşi văd de treaba lor şi la sfârşit fac un film. Care nu se supără că mama lor are musafiri care fumează şi beau mult şi sunt niţel gălăgioşi. Şi care-mi fac cinste cu cafea. Auzi Gabriel, dacă chiar ai fi înger, ce sfat mi-ai da?
- Să nu ai încredere niciodată în bărbaţii care poartă tocuri.
E un sfat bun, dar habar n-am când o să-l folosesc. Nu am avut niciodată de-a face cu bărbaţi care poartă tocuri, dar o să-l ţin minte pentru că sunt sigură că este o intenţie bună la mijloc. Gabriel mi-a povestit o dată că s-a îndrăgostit de ce vedea în oglindă când se îmbrăca cu hainele mamei lui. Aşa că ştie mai multe decât mine, deşi e mai tânăr.
- Şi vreau să te mai întreb ceva: unde e second-hand-ul de care mi-ai povestit? Mă gândesc să-mi iau şi eu ceva "din război". Nişte pantofi.
- E chiar aici, uite, la doi paşi, dar te las să mergi singură. Nu uita ce ţi-am spus despre pantofi. Sau uită, important e să fie bine la final, iar la final este tot timpul bine pentru că vine primăvara.
- Te mai întreb ceva. Lester Jones e chiar David Bowie?
- He he. Du-te mai repede la magazin, să nu se vândă toţi pantofii.
Când era mic, Gabriel i-a spus unui profesor că a căzut într-un vulcan. Îi place să se gândească la tot felul de chestii şi poate că unele sunt invenţiile lui. Dar acum o să merg acum în magazin să-mi caut o pălărie "din război" ca să nu mă despart niciodată de el şi de părinţii lui certăreţi şi încă adolescenţi. Sunt mulţumită.
***
Mama lui Gabriel îl dă afară pe tatăl lui, un muzician care a cunoscut gloria în anii '60-'70 şi o angajează pe Hannah, o imigrantă din Europa de Est cu mâini păroase să-l ia de la şcoală şi să-i pregătească prânzul. Gabriel îşi vizitează tatăl şi visează să facă un film, se conversează cu Archie, fratele său geamăn care este "aproape mort", iar mama lui se angajează chelneriţă într-un bar şi îşi găseşte un prieten mult mai tânăr. Gabriel primeşte un cadou de la Lester Jones, starul rock cu care cântase tatăl său în tinereţe şi cu acest cadou îşi salvează familia şi îşi ajută părinţii să crească. Dar citiţi Darul lui Gabriel ca să aflaţi ce cadou a primit.:)În următorul episod:
Îşi petrece mult din timp într-o cafenea, ascultând flautul unui cerşetor. A pus, de altfel, muzica aceea într-un imn, cel al Uniunii Europene. N-am mai întâlnit-o de aproape 10 ani şi mi-e teamă că, dacă am să o revăd acum, n-o să-mi mai placă. La prima - şi singura - noastră întâlnire mi-a vorbit despre libertate-independenţă-singurătate pe limba mea. Habar nu am dacă ne mai înţelegem astăzi.