Pînă una alta, ieşi în stradă. Îţi scoţi aripile din geantă, le aşezi pe după umeri, cobori la Atocha şi traversezi bulevardul spre partea dreapta a Paseo del Prado. O zonă destul de comercială, ar spune rebelii, dar care, acum, e ruptă de aglomeraţia obişnuită. Ca o aripă frîntă coborîtă dinspre lumi mult mai înalte.
*
*
După expresia nedumerită, acoperindu-şi încheieturile într-o mişcare de du-te-vino emoţionat, pare a nu avea deprinderea conversaţiilor. Stă ascuns în spatele unei coapse de Eros, unde picăturile de apă schimbă culoarea soclului, iar privirea lui, spectrul timpului. Din semi-profil, obrajii au arcuirea tensionată a muşchilor din bronz. E timid, gînditor. Îşi drege vocea oxidată:
"A ver... Ştiţi, pe vremuri chemam zeii. Îi făceam să ajungă în poezie. Mă rog, mai ales zeiţele. Cu muzele e însă complicat. Nu spun că te-ar părăsi din prima, te aduc mai întîi pe aripile extazului şi-apoi schimbă foaia, devin capricioase. Uite, ca statuile astea: cînd ţi-e lumea mai dragă, încremenesc."
Vreţi să spuneţi că sînteţi poet? Aşa, din prima? Vă daţi seama că asta nu vă face prea credibil, nu? Mă gîndeam că e un artist părăsit. Acum, mi se confirma. Tipul acela care, odată întrebat ceva, nu se mai opreşte din povestit, în ciuda jenei ce-i invadează vocea. Rosteşte primului cuvînt. E blînd şi introvertit, dar nu ai nevoie decît de o scînteie abilă ca să-i declanşezi melancolia. Şi totuşi, are bun-simţ, un bun-simţ tragic al propriei condiţii.
Mă gîndeam, înainte să vă pun întrebarea - mă priveşte mirat şi ironic -, cum funcţionează legea contrastelor. Staţi sprijinit de statuia asta, mai bine zis, staţi în umbra ei. Un sculptor care a simţit exuberanţa succesului mondial, al cărui temperament e scos în plină stradă şi dumneavoastră, artistul cu ochii sfîrşiţi, la adăpostul statuilor lui. Vă deranjează remarca mea?
"Au rămas puţine lucruri care mă mai deranjează. Esenţial e să strîng bani ca să am ce mînca mîine. Uneori, cînd se lasă cu răsfăţuri şi se îndură lumea, îmi rămîn şi de-o bere. E o berărie aici, imediat cum traversaţi spre Calle Huertas. Vedeţi?" Mîna tremurîndă taie aerul. "La ora prînzului, fiindcă nu fac mîncare, e pustiu. Îmi iau băutura, barmanii mă cunosc - de cele mai multe ori mă lasă să-mi văd de-ale mele -, mă aşez şi mă gîndesc. Uneori la zei, alteori la îngeri şi, de ce nu - asta numai când nu reuşesc să-mi adun gîndurile - la personalitatea berii. Eu nu iubesc vinul, mi se pare o băutură aristocrată. Berea, în schimb, are onestitate."
Evită să-mi răspundă. Sau face digresiuni fiindcă aşa îi stă în fire. Poate doar vorbeşte despre ce ştie.
Statuile cum vi se par? De ce staţi lîngă una?
*
*
"Nu ştiu dacă aţi remarcat, toţi bărbaţii au capetele aplecate. Pînă şi centaurul de mai încolo. De parcă ar pleca urechea la ce spunem noi, aici. Asta îi face demni şi, mi se pare, timpul se opreşte pe chipurile lor, atît cît să le închidă pleoapele. Ce binecuvîntare! Eu adorm greu. Statuia asta are soclul mai puţin rece, locul are o perspectivă bună asupra chipului înfăşurat, întins de-a lungul străzii şi e linişte. Linişte. Linişte."
Adică n-aţi vorbit cu ele?
Nu, dacă aş fi vorbit, aş fi fost un poet în viaţă.
Deci nu mai scrieţi...
"Să vreau şi n-aş putea s-o fac prea des. Mai scriu cînd apuc, pe cîte o bucată de ziar. Marginile lăsate pentru tipografie sînt bune pentru aşa ceva". Îşi pocneşte degetele. Printre statuile grele, scot un sunet înfundat. "Un joc de cuvinte, o combinaţie, o comparaţie, ce-mi vine. Nimic care să se lege, ca pe vremuri. Cînd mă simt în formă, intru şi recit în metrou. Dau bună ziua şi anunţ că voi spune o poezie. Oamenii se uită cu milă - cum să-ţi fie milă de un poet?! - eu continui să rostesc versurile, sigur, vocea mă trădează, nu mai pot avea cadenţa din tinereţe... Şi totuşi, recitatul nu prea mă ajută. Lumea nu mai dă astăzi bani pe poezie."
De ce credeţi...?
"Pentru că poeţii nu ştiu să mintă."
Şi cum vă cîştigaţi banii pentru mîncare?
"Uite, acum, stînd aici, după statuia asta. Sau pe o bancă, sau lîngă o clădire." Hainele lui ponosite ar putea aştepta mărinimia cuiva. "Stau şi mă uit în ochii oamenilor. Cei mai mulţi îşi feresc privirea, ca şi cum aş fi cineva pe care e indicat să nu-l vezi. Aşa, pur şi simplu, nu ştii, n-ai trecut niciodată pe-acolo. Ei, alţii, puţini - de fapt, suficienţi, dacă fac un calcul -, îmi lasă cîteva centime din proprie iniţiativă. Eu niciodată nu cer."
*
Avea dreptate.
Am venit să mă plimb printre statui. Simt trecutul şi libertatea cînd vin pe-aici. Acum şi mirosul de ploaie, care, amestecat cu parfumul bronzului capătă note stridente. Şi v-am zărit, păreaţi singurul din zonă care ar fi putut să stea de vorbă cu ei. Eram curioasă ce spun, asta-i tot. Şi, între timp... aţi adormit. Se sprijinea pe haina făcută sul lîngă soclu. Avea pleoapele odihnite, aplecate spre pămînt. Nu i-am dat bani. Mi-am dat jos aripile impermeabile şi le-am aşezat lîngă degetele lui noduroase.
Un pachet de şerveţele, atît i-am mai lăsat. Pe drum, spre cafeneaua cu jazz frenetic, mi-am dat seama că hîrtia aceea e fragilă, absoarbe cerneala, face mina creionului să alunece prea adînc, n-ar putea scrie pe ea.
*
Mitoraj a mai expus, în New York, Londra şi Paris. Expoziţia în aer liber din Madrid totalizează 22 de lucrări şi poate fi văzută pînă pe 13 aprilie 2008.
Pe poet nu promit să-l mai găsiţi.
(fotografii: Dică F. Alexandru)
În următorul episod:
Să porţi grijă.
Jocul acestei rubrici e aşa:
dacă ghiciţi (pînă joi, ora 12.00) cine e personajul episodului viitor, scrieţi numele acestuia şi o întrebare pentru el într-un comentariu (dacă aţi ghicit, nu voi da drumul comentariului decît în momentul postării următorului episod)
cea mai interesantă întrebare va fi inclusă în dialogul cu personajul respectiv
dacă vreţi să continuaţi dialogul cu personajul oricărui episod, comentariile vă stau la dispoziţie.