Cafea vrei.
***
Era pe vremea cînd abia articulam cîteva cuvinte. În lumea asta confuză, litera "g" se juca de-a v-aţi ascunselea şi se făcea nevăzută. Prin urmare şi în disperare de cauză, cel care se sacrifica era mai mereu "d"-ul: "dodoaşă". Şi nu ştiu cum se face că - date fiind, bineînţeles, locurile de nedibuit în care (mi) se ascundeau literele -, pe la patru ani deja învăţasem la perfecţie să imit. Dacă mi se punea o întrebare, răspundeam prin aceeaşi întrebare. Fireşte, intonată altfel: doar orice copil are ureche muzicală şi-un simţ de aproximare... înnăscut.Tot pe la patru ani învăţam gustul cafelei, ca o orăşeancă de rasă.
***
Îmi respect tabieturile pînă în ziua de azi şi, de fiecare dată cînd beau o cafea mi se face dor de Ea.Cum de mi-ai cedat la toate răsfăţurile?
"Am o bănuială că mai ales de cafea zici. Păi, obiceiul cafelei în familia noastră e vechi. Ne plăcea să ne răsfăţăm şi ne adunam cu toţii, fraţi, bunici, părinţi, în faţa cafelei, la sporovăială. Mama - care, îţi dai seama, avea 15 ani cînd m-a făcut - nu scăpa nici o dimineaţă fără cafea şi ţigară. Fireşte, eu nu fumam şi doar i-am spus de atîtea ori şi ei să se lase nu ştiu ce găsea la ţigările alea, îmi amintesc că au venit odată nişte cucoane în vizită, i-au adus nu ştiu ce drăcii rafinate, tata era şeful CFR Ploieşti şi nu intra lumea cu mîna goală la noi în casă şi ele tot spuneau că ce gust, ce plăcere domnule, ei, m-am furişat în beci şi mi-am aprins una, am tuşit apoi o săptămînă, era amară şi rea, nici acum nu înţeleg de ce trebuie să-şi facă rău omul de unul singur. Dar cu tine şi cu cafeaua e altceva, eu le spun şi copiilor mei pînă cînd nu veţi avea nepoţi, nu veţi şti ce e dragostea adevărată. Eu de aia spun să le dea Dumnezeu sănătate să vadă şi ei ce înseamnă dragostea de nepoţi, că eu mai tare vă iubesc pe voi, nepoţii, decît pe copiii mei!"
Aproape că îi dau lacrimile, iar eu n-am curajul să o întreb cum e felul ăsta de dragoste. De obicei, îl simt şi asta n-are nevoie de alte lămuriri.
Adică, într-un fel inexplicabil (chiar şi în cuvinte de bunică), nu-mi puteai rezista...
"Toto, cînd te vedeam cu ochii ăia mari spunînd cafea vrei n-aveam ce să fac. Tu să ştii, mama ta mînca nes cu linguriţa cînd te avea în burtă! În plus, un degetar de cafea acolo, n-avea ce să-ţi facă rău, mai rău era că îţi plăcea tare şi zaţul şi ăsta e mai puţin sănătos, umblai prin bucătărie bezmetică şi te agăţai de rafturi ca să cauţi în borcane boabe de cafea să le mănînci aşa, goale; păi, decît crude, că n-au nici un gust, cafeaua e bună şi parfumată după ce o faci, degeaba mănînci boabele..."
Dar sînt bune, îţi spun. Amărui şi crocante. Aroma o simţi abia la urmă, după ce le-ai ronţăit bine de tot, mai întîi înecăcioasă, apoi tare, aspră şi gustoasă.
"Mă rog, tot nu pricep ce ţi se pare... Eu atîta ştiu: fac cafeaua la ibricul din aluminiu, las apa fiartă să se răcească puţin şi apoi măsor exact cîte linguriţe trebuie pentru fiecare ceşcuţă de apă de am pus-o la fiert. Acum, mai pun şi la filtru, că se face repede şi bine. E foarte gustoasă şi aşa, să ştii..."
Bine, dar eu beam din aceea făcută la ibric şi ţin minte cum dimineţile se umplea o casă întreagă de aromă. Îmi plăcea să cred că am casa mea, făcută la comandă specială numai din boabe de cafea. În realitate, aveam doar ceşcuţa mea pentru cafea, care nu era din boabe de cafea. Ce era cu ceşcuţa asta? Am văzut-o nu demult în dulapul cu porţelanuri şi-mi pare departe...
"E, asta e altă poveste. Trei lucruri îţi plăceau: linguriţa de "toadă lungă", pe care o foloseam tot la cafea, cea de "toadă roşie" şi căniţa pentru cafea. Bine, şi suportul meu din plastic pentru ghemele de lînă, dar asta cînd erai mică, mică. Ceşcuţa a adus-o bunicul din Vietnam, e un set întreg pentru sake pe care nu l-am folosit, mai puţin pe asta a ta, ceşcuţa de cafea, că tare îţi mai plăcea să bei din ea şi după ce se termina cafeaua, te mînjeai toată de zaţ, cît era stropul ăla pe fundul ceştii, tot îl mîncai, îţi rămînea printre dinţi şi chiar şi după ce făceai ceaşca lună nu te linişteai, o ţineau întruna cu cafea vrei şi cafea vrei. Ba chiar, dacă era bunicul prin preajmă mai ziceai şi vinuţ vrei şi-ţi dădeam o gură şi din ăsta, era făcut în casă, vorba aia, fără conservanţi şi alte prostii, sănătate curată."
Casa bunicilor e burgheză. Sînt acolo mătăsuri indiene şi vietnameze, statuete orientale, vitrine cu porţelanuri, un samovar, lustre cu ciucuri de cristal şi-o tindă pentru copii năzdrăvani. Nu ştiu cum e să copilăreşti la ţară, dar casa de aici mi se pare un adevărat paradis al obiectelor "bogate"... Acum, şi-a mai pierdut din strălucire. Cu toate astea, încă există dulapuri care ascund bucăţi de materiale, de pe vremea cînd bunica obişnuia să croiască...
Dar cînd îmi citeai poveşti, îţi aminteşti? Ce-mi mai plăceau cele cu Aleodor Împărat. Şi Făt-Frumos din Lacrimă, uneori plîngeam, alteori adormeam...
"Ţi-am citit o mulţime. Nici eu nu mai ştiu, şi cărţi cu poezii aveam, Arghezi, Topîrceanu. Eu vreau să spun ceva: aşa, fără pretenţii cum sînt, tare mi-a mai plăcut să citesc. Luam cărţi din pachete, de la serviciu, cum era pe vremea aia, că veneau un teanc întreg, da' eu le alegeam - colegele mele erau cam prostuţe, şi nu prea ştiau ce şi cum - mai după ce cunoşteam, mai după ce intuiam, veneam acasă, mă puneam pe citit şi nu mă mai opream. Aşa mi-am făcut biblioteca şi am aici Balzac, Stendhal, numai romane bune. Şi mi-am dorit să iubiţi şi voi cărţile."
Cum mă vedeai cînd îmi citeai?
"O mogîldeaţă, numai ochi şi urechi. Uneori, ştiai finalul, dar mă puneai să-ţi citesc încă o dată. Şi, alteori, te legănam pe picioare pînă adormeai. În clipele alea, nu-mi mai doream nimic altceva..."
***
Nu ştiu dacă v-am spus, dar bunica nu prea poate fi întreruptă. Iubeşte să vorbească la fel de mult cum iubeşte să stea toată ziua în bucătărie, gătind. Nu e neapărat expresivă, dar e energică şi inventivă într-un fel magic. De fiecare dată cînd vin la ea, o găsesc tăind legume sau trebăluind cîte ceva şi mereu vorbeşte cu mine în timp ce pregăteşte masa.La o cafea dimineaţa n-am mai stat demult, pentru că nu mai ajung pe la ea atît de devreme şi nici nu rămîn peste noapte, cum o făceam pe vremuri. Dar ceşcuţa de cafea există şi acum, iar cînd mă voi întoarce, voi cere să beau din nou cafeaua din ea.
***
Despre toate lucrurile de mai sus am întrebat-o tîrziu, cînd puteam articula.***
Acum şi aici mi-o imaginez privind în zare cu ochii ei temperamentali, aproape negri şi spunînd simplu: "Mi-e dor de fată!". Bunicii îi plac begoniile. În următorul episod:
Are dreadlocks, o linie groasă de khol negru în jurul ochilor, câţiva dinţi de aur şi mult timp la dispoziţie pentru a evita să moară. E un om de treabă. Sau nu?!
Jocul acestei rubrici e aşa:
dacă ghiciţi (pînă joi, ora 12.00) cine e personajul episodului viitor, scrieţi numele acestuia şi o întrebare pentru el într-un comentariu (dacă aţi ghicit, nu voi da drumul comentariului decît în momentul postării următorului episod)
cea mai interesantă întrebare va fi inclusă în dialogul cu personajul respectiv
dacă vreţi să continuaţi dialogul cu personajul oricărui episod, comentariile vă stau la dispoziţie.