Până să îi spun toate aceste lucruri, Anton Lupan stătuse liniştit la biroul lui din casa zugrăvită în bej şi cu ferestre verzi din Sulina. Scria. Asta făcuse în ultimii ani. Nu ştia nimeni la ce anume lucra, auzisem doar că începuse să cocheteze cu literatura. Dar poate era doar un zvon. La Sulina venisem aşa cum vin în fiecare an, ca un copil care tropăie din picioare şi nu mai are răbdare să-şi spună poezia care precede cadourile. Orice aş face, indiferent de cât timp aş petrece la Paris, la Londra sau pe plajă în Portugalia, mă întorc la Sulina cu ochii mari şi mi se pare că nu e loc mai fermecător pe lume decât străduţele ei prăfuite, unde soarele de dimineaţă te orbeşte, dar, minune, face lumea să pară limpede şi clară şi să se adune binele cu bine şi răul cu rău. De multe ori am vrut să-l întâlnesc pe Anton Lupan, dar nu l-am găsit niciodată. Mi-e ruşine să recunosc că m-am îndoit destul de des de existenţa lui. Dar acum îl aveam în faţa mea şi cuvintele mi se dizolvau ca şerbetul dintr-o lingură odihnită în apă, înainte să le rostesc.
- Domnule Lupan, nu vreau să vă supăr, dar nici nu pot să mai tac.
El îşi ridică ochii spre mine şi îmi face semn să stau jos. Mă aşez pe un scaun cu un model naiv pirogravat, simpatic de altfel, şi încerc să-mi ţin mâinile departe una de cealaltă, doar doar nu s-ar vedea că m-am cam emoţionat. În tavan este un ventilator bătrân şi leneş care se mişcă neregulat.
- Ia spune-mi, ce e în neregulă?
- Domnule Lupan, povestea e lungă. Şi o să vă spun o cu totul altă poveste ca să înţelegeţi ce mă supără. Să mă iertaţi dacă nu-mi mai amintesc toate detaliile, dar aşa e cu poveştile... Un pictor bătrân, atât de bătrân încât mergea de parcă ţinea toată bolta cerească în spate, a fost arestat şi dus la curtea Împăratului Japoniei pentru a fi judecat. Împăratul, care era tânăr de tot, îl acuza de minciună. Pictorul a fost condamnat la moarte. Motivul: Împăratul nu cunoscuse până la vârsta lui alt cer, alţi copaci şi alţi munţi decât cele din stampele pictorului cel bătrân. Şi, când a ieşit din palat şi a văzut lumea adevărată, a fost dezamăgit. Şi i-a tăiat capul pictorului. Şi gata.
Am spus toată povestea (mi-a aminteam destul de vag, era scrisă de Marguerite Yourcenar şi o citisem cu mulţi ani înainte) cu ochii în pământ. La sfârşit mi-am ridicat privirea şi am oprit-o pe biroul lui Anton Lupan. Am văzut un teanc mare de foi albe şi vreo trei-patru cărţi groase, cu multe semne printre pagini.
- Îmi pare rău. Dar ce s-a întâmplat până la urmă cu pictorul?
- Păi a murit. I-au tăiat capul, parcă. Mă rog, în final ajunge să aibă o eşarfă roşie la gât şi să se salveze plecând pe-o barcă cu ucenicul lui şi vâslind pe apa din propria lui stampă. Dar nu cred în astfel de sfârşituri. Să zicem că a murit.
- Tu ai venit cumva să mă omori?
- Nuuu. Nu mi-ar sta în fire. Plus că admir felul în care vă îmbrăcaţi, mi se pare că aveţi un simţ înnăscut pentru a îmbina culorile, ceea ce mă face să vă simpatizez.
- Dar ce e în neregulă? Spune-mi!
- Domnule Lupan, sunteţi neplauzibil! Asta e în neregulă! Şi noi nu am ştiut asta.
Începe să râdă. Este un semn bun. Mereu ai surprize când spui adevărul, uneori simţi cum scade presiunea atmosferică pe câţiva metri în jur, alteori zgomotul ventilatorului se transformă brusc într-o muzică suportabilă.
- De ce să nu fiu plauzibil? N-am mai auzit o asemenea pros... Să zicem că nu mi-a mai zis nimeni aşa ceva. De ce n-aş fi plauzibil?
- Păi umbra dumneavoastră din realitate, Iulius Popper, era atât de diferit! Avea spirit de conchistador, nu de poet. El s-a dus în Ţara de Foc nu din dorinţa de a desena o hartă sau de-a se întâlni cu un Pierre Vaillant, ci fix pentru că suferea de febra aurului. Nu semănaţi deloc cu el! Din fericire, pentru că el a avut o moarte cam tristă. Avea 35 de ani, dar îşi făcuse mulţi duşmani. Dar, iertaţi-mă, nu ştiu de ce vorbesc atât despre moarte. Şi nici nu am venit să vorbim despre ce a făcut Iulius Popper sau Compania de Lavaderos de Ora del Sud. Eu voiam să vă spun că ne-aţi lăsat într-o lume în care nu mai are nimeni, absolut nimeni şansa să facă o hartă. Nu simţiţi că este o nedreptate la mijloc?
Anton Lupan tace. Dacă ar fi fumat, probabil că şi-ar fi aprins o ţigară. Fără să zică nimic, îşi răsfoieşte hârtiile.
- Aş vrea să-ţi spun că nişte noţiuni de navigaţie nu sunt niciodată inutile. Să ştii asta de la mine. Cât despre lumea care este toată pe hartă, lasă-mă şi pe mine să-ţi spun o poveste. Acum vreo lună am citit o ştire: se pare că s-a descoperit, îngropată în junglă, mitica cetate unde maiaşii şi-ar fi dus bogăţiile şi s-ar fi ascuns din calea spaniolilor. Se caută de mult această cetate şi mulţi au crezut că au descoperit-o. Nu ştiu dacă de data aceasta o descoperiseră chiar pe aceea, cea mult căutată, sau era o alta. Dar în mijlocul junglei stătea tăcut un întreg oraş. Era pe vreo hartă? Nu.
- Dar pentru dumneavoastră ce mări au mai rămas de vânturat? Cu ce piraţi vă mai puteţi lupta?
- Exact despre asta voiam să discutăm. Făceam un traseu care mergea de la Mare Serenitatis la Mare Crisium. Muncesc de ceva timp la asta. Dacă nu te-ar deranja, te-aş pofti în altă zi să stăm de vorbă pentru că acum mai am de lucru.
Întâlnirea noastră s-a terminat. Am plecat cu multe întrebări rămase fără răspuns, dar parcă ceva se schimbase în Sulina şi în toată lumea.
Iulius Popper (15 decembrie 1857 - 5 iunie 1893) a fost inginer, aventurier cartograf şi explorator român de origine evreiască. În 1886 a plecat într-o expediţie în Argentina şi aici a găsit praf de aur în Patagonia, în El Paramo. Popper şi-a creat o armată, a emis propriile timbre poştale şi propriile monede şi se pare că a purtat lupte sângeroase cu localnicii Ona. A murit la 35 de ani în condiţii misterioase. În 1981 realizase o hartă a zonei sudice a Ţării de Foc pe care apar Munţii Carmen Sylva, Punta Sinaia, Munţii Lahovary, Râul Ureche.
În următorul episod:
O pereche de aripi impermeabile.
Jocul acestei rubrici e aşa:
dacă ghiciţi (pînă joi, ora 12.00) cine e personajul episodului viitor, scrieţi numele acestuia şi o întrebare pentru el într-un comentariu (dacă aţi ghicit, nu voi da drumul comentariului decît în momentul postării următorului episod)
cea mai interesantă întrebare va fi inclusă în dialogul cu personajul respectiv
dacă vreţi să continuaţi dialogul cu personajul oricărui episod, comentariile vă stau la dispoziţie.