M-am dus la interviu cu încrederea omului care își înjunghie demonii în somn. I-am mințit, normal că i-am mințit, eu șofer internațional de tir, 42 de țări străbătute cu navigație și pilot automat, cât de greu să fie? El: Ați mai pilotat vreodată o navă spațială? Pff, hai, dom'le, să fim serioși, zic. Nu ați citit siviu'? Sunați-l pe Elon, îl am pe apelare rapidă, și îi întind telefonu' cu tupeu. Nu-i nevoie, haideți la simulator. Începuseră să mă strângă toate galaxiile când am văzut atâtea butoane. M-a salvat butonu' de Start.
Răzvan Dițescu
Sufletele noastre se ciocnesc în tăcere; fără zgomot; doar ne schimbăm traiectoriile. N-avem trupuri, dar avem greutate. E greutatea dorințelor neîmplinite, cicatrici ce ard neîncetat. Totu-i o nesfârșită mișcare browniană. Ne atingem uneori. Doar blânde mângâieri. Iar alteori, ne depărtăm. Nu cumva să rănim sau să fim răniți. Și totuși, în rătăcirea asta colectivă, există un liant ce ne ține împreună. Poate-i speranța că, undeva, cândva, vom forma un nou univers. Unul în care să fim fericiți.
Monica Ciurea
În amintiri mama e uriașă, mă ține de mână, intrăm prin niște uși rotative, ce de lume, câte coridoare. Uite, zice, suntem în marele magazin Universal. Îmi văd ștrampii albi, pantofii roșii fugind, trag când de rochiță să acopăr pata de iarbă din genunchi, când cu ochiul la mama, e tot uriașă și zboară, eu strâng pașii, ea mă strânge de mână. Mama, mă dor pantofiorii, și mă desprind. O văd cum dispare. Mi-e tare dor, îi zic azi și-i aprind o lumină în iarbă, poate te vei dezrătăci din Universal.
