Execut o misiune de colectare a unor mostre din galaxiile învecinate. De data, asta i-a venit rândul planetei minore KR372. Băștinașii o numesc Terra, dar cel pe care îl voi contacta îi spune Pământ. Îi știu semnalmentele: bărbat, mustață, chelie. Chiar acum, Inteligența Artificială îi trimite un mesaj telepatic: detectoarele noastre au identificat aici una dintre dovezile de civilizație de pe planetă. Coboară în beci. Vei găsi un recipient pe care scrie rachiu cireșe amare, 55o. Du-l în fața ușii. OK, la revedere.
Siranuș Hakobian
Nu aruncați cu pietre. Ketamină îi zice. Cică-i pentru cai, dar nu-i adevărat, că mi-au făcut și mie la spital. Degrabă am luat-o la goană printre galaxii, m-am lovit de quasari și am încălecat comete. Am ascultat muzica sferelor și am simțit durerea facerii de noi universuri. Într-un șuvoi de lumină materială, corpul meu se risipise într-o gaură neagră. Aș fi rămas acolo dacă anestezistul nu ar fi urlat la mine să respir. Mi-am căutat plămânii printre stele. De fapt, mi-am găsit toate organele, mai puțin un ovar.
Ionuț Morariu
Ion era vinitură. Sosit de nicăieri, purtat ca un ciulin de praful ce spulberă stepele și imperiile, s-a aciuat câine de pripas pe lângă casele altora. De pripas i-au fost și copiii, precum și copiii copiilor lui. Nu-i vorbă, creșteau ei frumos. Dar erau mlădițe altoite pe trunchi străin. N-aveau rădăcinile în formă de cruce de cimitir ale vecinilor. Până într-o zi. Când Ion, vesel nevoie mare, a plecat pe drumul fără de desagă. Mic și mare, toți ai lui au plâns de bucurie. Că viniturile n-au nici morții lor în țintirim.
