La început mă aventuram până în camera din spate, aia în care nu aveam voie. Am crescut și am descoperit cartierul, apoi la zece ani am chiulit 3 zile la rând să cunosc orașul. Timișoara, acolo am crescut. Apoi am cunoscut fete cu care evadam în munți sau la mare, câteva zile. Au urmat capitale mari din țări străine, unde mă lipeam câteva luni, uneori puțin mai mult. Am ajuns, într-un târziu înapoi, la noi în capitală. Acum iubesc din nou, într-o capitală veche. Iubito, oprește-mă. Fii-mi capăt.
Arthur Ianoși
Dacă ar mai trăi Calistrat Hogaș, să mă vadă cum conduc Colegiul Național din Piatra Neamț și cam ce drumuri bătătoresc eu, și-ar face reducție de amigdale doar ca să poată urla mai tare la mine. Dacă ar vedea că bocceaua cu cele trebuincioase e de fapt o geantă LV, fake, luată cu 15 euro de la un algerian care se jura că a adus-o de la Paris, ar face șpagatul între gondole doar ca să se laude că i-a văzut Ceahlăul dedesubturile. Dacă. Costeluș, lasă bântuiala lirică și bătătorește șnițelele astea ca un șerpaș autentic.
Irina Suceveanu
În spatele spitalului vechi, unde se termină zidul alb, era căminul patru. Și acolo m-am ascuns după ușa albă, la fiecare început de an, ținând strâns de cozile garoafelor ce își atârnau culorile până la gleznele mele schiloade. Mă găsea femeia de serviciu. Din când în când mai trec pe acolo, deși nu mai locuiesc în oraș. Căminul nu mai există, e un maidan, în nări pot să simt încă mirosul sarmalelor tovarășului bucătar. Mă, tu mai vrei una? Treci-'ncoa. Erau cât doi pumni de-ai mei, iar spitalul e de nebuni.
