N-are nume. În fiecare dimineață, la ora la care pescărușii-și scutură somnul din aripi, pleacă mai departe. Poartă o pălărie veche și trage după el un rucsac ponosit. Merge din sat în sat, lăsând în urmă parfum de rozmarin și tutun. Vorbește de unul singur - lucruri fără noimă - despre o stea căzătoare și secretele ce i le-a șoptit. Oriunde calcă, liniștea-l precede. Porțile și ferestrele se închid, iar copiii amuțesc. Nu pare să caute un loc. Poate doar o privire care să-l recunoască și să-l cheme acasă.
Elena Fermuș
Sunt cea care caută explicații pentru tot ce mi se-ntâmplă. Când nu le aflu de la mine, alerg altundeva. Așa-am pățit cu inima, simțeam ceva bizar. Cardiologul m-asigurase, și nu o dată, că tensiune de aviator, puls ideal, EKG ca un portativ cu cea mai bună muzică pe el. Și-atunci? Am fost la alt specialist. Știa pe limba inimii, i-a ascultat istoria. Eu am tăcut. Apoi a dat verdictul: un hoinar rămas acolo. Nu, imposibil, i-am spus, doar am făcut curat. Degeaba, mi-a zis zâmbind, în inimă hoinărește cine vrea ea.
Andra Toropoc
Nu-mi place, se întoarce acasă, zicea supărată mama. Lasă-l să vină, o îmbuna bunica, însă nu tăiem pentru el vițelul cel gras. Unchiul necunoscut de mine urma să sune la ușă și nu știam ce să fac, era un subiect tabu în familie. A intrat un bărbat piele și os, galben la față, care s-a prăbușit în brațele bunicii. A doua zi a plecat de tot, în somn. Au rămas de la el multe poze și-o groază de bani din țările pe unde colindase. Venise doar să ni le aducă și să-și ia rămas bun de la noi, altceva nu voi afla vreodată.
