Blestemată fie ziua-n care s-a aruncat de pe acoperiș. S-a scuturat de țărână, și-a plâns calfele și a pornit prin lume. Peste tot orașe, ziduri, turle sfidând înălțimile. În fiecare zid e o muiere? Da, da, urlau vocile din tâmplă. Apoi turlele se făceau săgeți, îi străpungeau inima, dar el tot nu murea. Într-o zi s-a întors, a pus urechea pe zid, a auzit dojana nevestei și scâncetul pruncului. Ia-mă, Doamne. O poartă s-a deschis, iar el a pășit înăuntru. Ochiul de deasupra și-a strâns razele și s-a închis tainic.
Victoria Gârlan Grigore
Îmi place să-mi imaginez cum m-aș fi simțit suită pe o bicicletă fermecată, hoinărind prin peisajul viselor mele de copil. Cu fiecare pedalare, aș fi simțit cum zbor printre nori și stele, călătorind pe tărâmul imaginației mele. Această bicicletă ar fi fost mai mult decât un simplu mijloc de transport, ar fi fost o poartă către aventurile mele cele mai îndrăznețe și mai frumoase. Cu roțile ei strălucitoare și ghidonul care prindea viață, acea bicicletă m-ar fi făcut să fiu liberă, curajoasă și nemărginit de vie.
Sanda Burță
Sfântu Petru ar fi vrut să-ncuie poarta și să meargă la culcare, că era rupt în aură de oboseală, dar era miercuri, zi de vizită în teren, și Domnul iar întârzia. Dacă nu apare-ntr-un ceas, și-a zis, cobor după El. Apoi a adormit buștean. S-a trezit speriat când se crăpa de ziuă. De ce nu m-ai trezit, mă, certă el un serafim, smulse surtucul din cui și-și dădu drumul pe pământ. L-a găsit pe-un picior de plai pe-o gură de rai. Meșterise două zmeie din afișe electorale și se pregătea să le înalțe.
