Traversase orașul în lung și-n lat toată ziua. Trecuse pe străduțele liniștite, fără zgomot de trafic. Vizitase parcurile și grădina botanica. La un moment dat se oprise pe iarbă, printre flori, la soare, să își refacă energia. Gustă o înghețată. Studie o geantă cu model cu multe flori de toate culorile. Sorbi dintr-o limonadă la o terasă. A trăit lumea în toate nuanțele ei în acea zi însorită de mai. Fluturele își desfăcu din nou aripile și făcu o ultimă oprire printre margaretele de pe balconul meu.
Irina Suceveanu
În gară, trenul urlă din nou. Își strânse gulerul hainei și-l privi pe sub sprâncene. Bărbatul din față făcu același gest, sacadat, fără grabă. Ultima dată părea mai tânăr, mai viu. Revista apăruse marți, dar despre cartea lui nici un cuvânt. Nimic. Condamnat. Se sprijini de fruntea reflexiei: Anul ăsta n-a nins. Doar nori, ploaie și noroi. Nici Ana nu mă vrea. L-au găsit a doua zi, la ora șase, ghemuit în fața vitrinei, cu un rest de pix în mână. În manuscris, doar: Am ajuns. Mă poți îmbrățișa?
Ana Maria Dobre-Nir
Se numea celula 42-B, dar își spunea Cella. Când a plecat din țesutul mamă, visa să exploreze. Hoinărea prin sânge cu eleganță, lăsând mici haosuri în urmă, ca suvenir. Fac ce vreau, trăiesc liberă, își spunea. Apoi, într-o zi, un macrofag bătrân i-a spus adevărul. Nu ești specială, dragă. Ești tot un cancer. De-atunci, Cella intră în metastaze, fără chef. Se răspândește, cu tristețe. Stă ore întregi lipită de un ganglion, întrebându-se dacă autodistrugerea poate fi o formă de sens. Nescis quid es, ergo crescis.
