Doamnăăă, da, cu dumneavoastră vorbesc. E Teatru, nu piață. Veniți când poftiți, dați buzna ca la circ. Sigur, aveți drepturi. Răsturnați voi totul. Aici e or-di-ne. Instituție. Când zic eu, nici spectatorul nu aplaudă. De zece ani sunt șeful pazei. Pun pariu, mergeți la șefu cu un scenariu bun. Vedeți cutia aia mare? E plină, nu le-a deschis de un an. Facem una nouă cu ăsta. Ridică dosarul de jos. Fi-șă post di-rec-tor general. Săru' mâna. Acuș vă anunț. Bine ați venit la Teatrul din Ploiești.
Mona Zelenco
Dincolo de ochii săi albaștri domnea o liniște în continuă zbatere. Geniul îi împletea sinapsele ce-i pulsau mărgăritare înșiruite în cuvinte. Pactul cu diavolul l-a semnat în ziua în care picătura ce îi otrăvea trupul, îi trezea imaginația și simțirea într-un mod unic. Schimbul s-a făcut tacit. Pentru fiecare vers, sticla își vărsa conținutul în corpul ce a luptat până la pierzanie. Dar zestrea lăsată este neprețuită. Dacă Ploiești ar fi fost republică mai mult de o zi, Nichita i-ar fi fost președinte.
Iulia Stavre
Trupa era o familie nomadă. Străbăteau continentul de-a lungul și de-a latul, oprindu-se din oraș în oraș. Abilitățile le deprindeau din tată în fiu, exersau zilnic, un număr de magie, o acrobație, inventau dresuri noi, glume și rime care să atragă mulțimea dornică de distracție. Când au instalat bâlciul la Ploiești a fost nevoie să plătească o taxă de protecție. Nu oricine poate veni așa, să instaleze circul la marginea orașului. Bătrânul cu dinte de aur le zâmbi, e simplu, cine e cu mine îi fac bine.
