Se oprește în dreptul unei ferestre întunecate. Aerul tresare în așteptarea gestului său. Un șuierat se strecoară printre zidurile înalte, ridicând mucegaiul dintre pietre. Nimeni nu cere ce trebuie, murmură. Scârțâitul balamalelor dezleagă un suspin în noapte. Când orologiul bate miezul nopții, deschide valiza. Dorințele ies flămânde și se agăță de trupuri la-ntâmplare. Ce vă mistuie-n tăcere e mai sincer decât voi. Pentru o clipă, pare că se răzgândește. Căcat. Ce ați plătit, al vostru să fie.
Elena Fermuș
Nu știa, dacă-o-ntrebai, a cui e, ridica din umeri. Și nici de unde. Știa doar că o cheamă Daria. Și-atât. Copil din flori, aruncat în stradă, își spuneau cei ce-o-ntâlneau. Ca un copac fără pădure. Amărâta de ea. Se aciuase-ntr-o gară. Murdară la gură și fără-ncălțări. Se prefăcea că avea bani și că își lua bilet în trenul viselor. Iar trenul se prefăcea că o duce într-un loc necunoscut ei. Se furișa dintr-un vagon în altul, și-n fiecare mima câte-o îmbrățișare cu cea care i-a dat viață și un nume. Daria. Și-atât.
Cecilia Fofiu
Farmece, tocmesc nădejdi, hai la vise, strigă după trei bătăi în șfarcă, apoi trâmbiță lung. Desculț, cu nădragi suri, fără vârstă. Chipul e roșu, mândru, și lațele albe inelate. Muierile își dau coate rânjind, bărbații suduie în lături și plozii frământă colbul, ciopor după om. Doar vădana lui Uca îi iese în cale cu știuleți în poală. Solomonarule dă leac pe lan, că-i ruginit și am iosag și prunc de săturat. O țintește cu ochii de smarald, o ia lin după gât și intră la ea în casă. Din nori au pornit ploi călduțe.
