În cele ce urmează, Mihai Buzea (n. 1971, a publicat până în prezent articole în presa culturală, plus zece romane. Cel mai recent: Pădurea Vrăjitoarei Mici la Editura Frontiera, 2025) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Dacă citești asta, ai fost ales, Ruinat, Capra vecinului, Pedale și Grăbește-te încet - toate textele aici.
*
Eram pe locul meu din avion, 7C, ăla de la culoar, și tropăiam de nerăbdare să cobor la Otopeni. Îmi dădusem jos rucsacul din spațiul de bagaje de deasupra, scosesem telefonul de pe modul "Avion", eram gata, ce să mai vorbim. Doamna care călătorise pe locul 7D, tot la culoar, dar pe partea stângă a navei, mă întreabă: "Nu sunteți domnul Buzea? Cel care ne critică textele de la Ficțiuni Reale?". Am murit de frică: dacă era cu soțul și-i dădea animalului ordin să mă cășune cu bătaia? "Nu, doamnă", zic, "nu sunt, ăla e frate-meu geamăn! Toată lumea ne confundă". Doamna a râs, era bine-dispusă și singură, dar eu sunt om serios. Plus că muream să ajung la prima toaletă - berea de cu seară își cerea drepturile.De multe ori ne întrebăm de ce scriem. Poate nu ne întrebăm de destule ori, sau poate nu se întrebăm destul de serios, sau poate ne e frică să ascultăm răspunsurile pe care ni le dăm singuri sau ni le dau alții. Încerc și eu un răspuns: ca să fim iubiți. Ca să ne simțim iubiți, băgați în seamă, observați de oameni, personalizați în mulțimea de anonimi care mișună încoace și-ncolo sub soarele acestei planete. Ca să Bookfest 2025. Ca să doamna de pe locul 7D. Ca să tag pe Facebook. Ca să dormim în pat cu prima carte pe care am reușit s-o publicăm, la 46 de ani (cazul meu). Ca să avem ce spera. Și, poate mai mult decât orice, ca să ne simțim împreună. Cărțile sunt o lume întreagă, da, dar scrisul este aproape o familie.
Dacă citești asta, ai fost ales
1. 1987. Vă rugăm să vă prezentați la Sediul nostru din Brașov, strada Vlad Țepeș, nr. 12, etajul 1, camera 27, în data de 20 noiembrie, ora 8:00. Așa scrie pe hârtia asta bătută la mașina de scris. Antetul nu se prea vede, au pus bandă nouă și s-a scurs mult tuș. Întreb colegii. Mă privesc și tac. Dau din umeri și parcă se feresc să mă privească în ochi. Nu-i nimic, am să iau un taxi, ca să văd unde-i adresa. Vlad Țepeș, 12, îi spun șoferului. Strânge din dinți și înjură șoptit. 'te-ar dracu de turnător. (Alex Micu)
Foarte bine. Perfect. Aproape perfect: nu era nevoie și de înjurătura din final, din moment ce abia ai scris că șoferul "înjură șoptit". Mi-a plăcut enorm că ai pus luna și ziua și ora. Așa da!
2. Era mai mare decât mine, dar eram cei mai buni prieteni. Lucram în același birou, făceam tot felul de șotii celorlalți colegi, ne întâlneam cu familiile, făceam excursii, grătare, țuică fiartă pe ger afară la munte. Ne reparam mașinile împreună și făceam proiecte comune excepționale. Eram foarte apreciați amândoi. La concursul pentru o funcție de șef am concurat doar noi, ca cei mai buni din colectiv. Ordinul de numire în funcție l-am primit eu. Au trecut 27 de ani. Nu mi-a mai vorbit niciodată. (Aurelian Țolescu)
Text polizat ca un vârf de șurubelniță și uns ca o baionetă de infanterie. Nimic de comentat. Așa se lucrează! Presupun că nu este nevoie să caut un sens ezoteric numărului 27. Cred că e vorba de ceva rupt din viață, corect?
3. Dacă citești asta, ești printre cei binecuvântați, cei care au avut acces la educație. Nu contează cum, la lumina lumânării sau la umbră de candelabru, cineva a descifrat pentru tine taina buchiilor și ți-a adus cărți cu zâne și cu feți frumoși, născuți din lapte, sau nu ți-a adus nimeni nimic, rămânându-ți să exersezi pe bucățile de ziar ce pentru asta zboară. De citești o ediție în copertă de catifea sau una îmbrăcată de tine în hârtie de cadou, ca să-i lungești viața, să nu uiți că ai fost ales să schimbi lumea. (Alina Ilie)
Nu uit, Alina. Nu uit. Asta fac. Schimb lumea, că doar într-aceea am fost ales!
4. De viață nu scapă nimeni. Vorbele terapeutului i se roteau în cap ca un stol de ciori. Singura certitudine e moartea. Și sânii tăiați, și terapiile. Când ești sănătos, ai 100 de probleme. Când ești bolnav, ai una singură. Mama ta a ales viața pentru tine, a ales să te nască. Al naibii terapeut, iar m-a făcut ferfeniță. Mail nou de la Institutul de Onco. Felicitări. Ați fost aleasă printre primii 50 de participanți din cadrul noului program de cercetare. Ce noroc că trăiesc. Hai s-o sun pe mama. (Anca Sfâriac)
Ultimele două propoziții ar fi adus textului un plus de maturitate. Dacă lipseau.
5. Nu se poate. Ochii i se măriră îngroziți și un fior îl străbătu din tălpi și până-n mijloc de palme. Dintre toți arhanghelii și serafimii? El? O să vorbească cu Tatăl. E clar. Și îl va îndupleca. Nu se poate altfel. E singurul Fiu. Ce tată ceresc își poate supune fiul la o viață? De om? Și ce bucăți de dumnezeu să piardă ca să încapă într-un trup? Și apoi, mai sunt păcatele de spălat. De unde atâta dragoste? Și cât de îndelung răbdătoare? Tată, iartă-mă, dar nu știu cum să fac. (Carmen Mihu)
Chiar mă întrebam când o să am de selecționat și un text despre cea mai cunoscută Alegere din toată istoria sacră a creștinismului. Dacă scriam eu la tema asta, l-aș fi luat pe Moise de personaj, că e mai gras decât Isus. Bine că nu m-a pus nimeni să scriu și eu! Whoops... ba da. Ia să scriu ceva, orice. Ca să nu mă râdă lumea.
6. Când Andrei Manolescu l-a întrebat pe Buzea dacă vrea să dea un text pentru dosarul Alegeri al revistei Dilema, nu s-a gândit că omul e nebun. A crezut că va scrie despre experiența lui personală, despre decizia lui de a emigra la bătrânețe, despre lucruri digerabile. Și s-a trezit în inbox c-un text despre Cazul Kumamoto. L-a publicat, ce era să facă? Cine s-o mai încurca cu Buzea, ca Manolescu să pățească. (Mihai Buzea)
Ruinat
1. Își scutură pălăria de firimiturile pe care le ciuguleau acum porumbeii gunoieri. Erau peste tot, iar el se obișnuise în compania lor. Primea pâine, uneori un chefir sau vreo felie de cozonac de la vreo babă care dă de pomană. Nu era vad bun în colțul bulevardului, dar fusese avertizat că o mierlește dacă le ia locul. Sacoul vechi purta urmele unei vieți îndestulate. Iar pantofii avuseseră cândva identitate. Scormoni în containerul de plastic și dădu peste o ramă cu un text șters de vreme. Fericiți cei săraci cu. (Ioana Bostan)
Text bun, cuminte, previzibil, pe care l-am plasat cu obrăznicie pe locul întâi dintr-un motiv foarte simplu: de când m-am apucat de scris, acum 33 de ani, am același coșmar. C-am s-ajung ca nenorocitul ăsta din text. Așa pățesc oamenii fără meserie. De o vreme, coșmarul a venit tot mai rar: și dac-ajung, ce? A fost frumos, mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul.
2. Îmi așez pensulele în ordine, pregătite de marea bătălie pe pânză. Uleiurile așteaptă să fie stoarse din tuburile noi, prea strălucitoare pentru un atelier încărcat cu atâtea apăsări. Lucrări aruncate prin colțurile întunecate, bucăți de material murdare de resturile sutelor de încercări eșuate. Privesc prin ochiul de fereastră rămas curat, printre bucățile de sticlă pătate de vopseluri, acoperite de fulgi de la porumbeii ce se aciuează aici, iarna, căutând căldura inexistentă. Mi-a plecat muza. (Tibor Szente)
Am cunoscut un pictor. Am scris despre el în ultimul roman publicat. Textul este foarte just din punct de vedere psihologic: pictorii - artiștii în general, dar pictorii sunt celebri prin asta - se prăbușesc complet, profesional, emoțional și financiar, odată ce sunt părăsiți de muză (la singular). Eu să nu știu? Știu, măcar că nu sunt pictor...
3. Vine mereu la aceeași oră. Își târăște bocancii pe podea și lovește gratiile cu bastonul. Rânjește. Își aprinde țigara și suflă fumul spre mine. De-aș dispărea. Ce faci, filosofule? Îți place aerul de aici? Dacă răspund, îmi zdrobește coastele cu bocancul. Dacă tac, mă lovește oricum. Ce belești ochii așa? Încă mai crezi că ești cine erai înainte? Pic. Îmi savurează durerea, ca un călău care amână lovitura. Unii vorbesc din experiență, alții din cărți. Eu tac din iad. Din trupul ăsta împuținat. (Adina Drag)
Finalul ar fi trebuit să sune așa: "Eu tac din trup. Din trupul ăsta împuținat".
4. La liceu compunea poezii și visa la o carieră literară, iar scrierile lui aveau o candoare care până și pe colegii mai puțin interesați îi făcea să tresară. Astfel încât, la revederea de 20 de ani de la terminarea liceului, cu toții au fost șocați să afle că a urmat o carieră de invidiat în lumea afacerilor. Pe scurt, reușise să câștige ceea ce nimeni nu și-ar fi imaginat vreodată. Dar când fu întrebat cum mai e cu talentul său literar, acesta răspunse plin de năduf: ele, afacerile, sunt cele care m-au ruinat. (Florentin Sorescu)
Fără "ele"; strică efectul de final.
5. Tudore, am pierdut-o pe Rodi. Ce spui? Ați făcut accident? Prietenul lui oftă. A plecat de-acasă. A luat hainele, a luat tot din bucătărie. Fenomenal. Nici nu știam că sunteți certați. Înseamnă că dă divorț. A golit și boxa, unde aveam jumătate de casă. A luat și cauciucurile de vară. Ce nenorocită, iartă-mă. Dar când dracu, mă? În câteva ore, așa? A avut oameni, firmă de mutări, ceva? A avut timp, eu am fost cu șeful în delegație patru zile. Dar ce mă enervează e că mi-a luat cărțile lui Buzea. (Laura Stanciu)
Poate ar fi bine, Laura, să explicăm cititorilor că "Rodi" nu vine de la Rodica, ci de la Rodiona, dansatoarea din Bălți despre care v-am povestit la curs. Sunt foarte fericit că ai reținut toate nenorocirile vieții mele și că le folosești în scris. Foarte, foarte fericit, îți garantez.
6. Cu Sadam și cu Călos eram. La poker. Călos trișa, ne-a luat banii dar nu dintr-o dată, nu; ni i-a luat toată noaptea. Ușor, fin, fără grabă, nici nu ne dădeam seama că el avea tot mai mult și noi doi tot mai puțin, până au ajuns la el toți banii. L-am rugat să ne împrumute, ne-a dat dar cu dobândă, am continuat să jucăm cu ochii roșii, sperând în miracol. Și miracolul a venit: careu de zecari la Sadam, careu de dame la mine. Călos i-a luat toate bursele din anul ăla și din anul următor. (Mihai Buzea)
Capra vecinului
1. Sunt din sarcină gemelară. Minciună că gemenii se iubesc, se simt. Eu n-o suport pe sor'mea. E cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă, eu nu exist. Și, pe deasupra, ne-am îndrăgostit de același bărbat. Bineînțeles că ea a fost cea aleasă și se vor căsători. Dar, de această dată, am să i-o fac. Îmi cumpăr o rochie deosebită, merg la cosmetică, îi iau fața mirelui și am să fac dragoste cu el în toaletă, să văd dacă o să mai vrea să se mărite cu el. Bună idee, îmi aud îngerul păzitor, dar e un infim impediment, tu ești băiat. (Cristina Daniela Dumitru-Pascal)
Perfect. Statuie. Nimic de scos, nimic de adăugat.
2. Locuim într-un orășel care-i nod de cale ferată. Pe o derivație se merge la Baia Mare și Sătmar, pe alta la Zălau, Șimleu, Tășnad, Carei, Oradea. În amonte, sunt patru Someșuri cu și mai multe orașe. Înainte de Crăciun, colindători de pretutindeni coboară cu caprele care, țac-țac-țac, saltă o șubă din fâșii colorate. Pe vremuri, păstorii băteau în dobe, acum vin cu combina muzicală pe roți. M-au nimerit la al treișpelea salariu, așa că i-am luat la o băută. Tu, fată, câte un țap pentru toate caprele din vecini. (Gyorfi Deak-Gyorgy)
Text bun, previzibil, care are însă acea calitate pe care o caut mereu în textele de la Ficțiuni Reale: un sens mai rar, mai aparte, mai special, al cuvântului-cheie. În acest caz, cuvântul-cheie este "capră".
3. N-avem.
4. Mă întrebi de ce m-am certat cu vecinul. Povestea e pe cât de simplă, pe atât de ridicolă. Mi-am luat drujbă, ca să scap de fierăstrău. Recunosc, când am primit-o, eram ca un copil cu o jucărie nouă. Aveam drujbă, dar nu aveam capră, așa că am împrumutat-o pe a vecinului. Din greșeală, i-am tăiat capra. I-am zis că îi cumpăr una nouă, dar el nu și nu. Cică are valoare sentimentală. O capră, domnule. Șase lemne cu valoare sentimentală. Când m-a înjurat de mamă, i-am spart un dinte. El mi-a învinețit un ochi. Asta a fost. (Ligia Dumitrescu)
Același lucru ca la textul de pe poziția a doua. Un alt sens al cuvântului-cheie.
5. Când am cunoscut-o pe Marga, era mai balcâză decât fata Irinucăi, ochelari, plină de căneală pe față, câlți în păr, mersul șontâc, nu ți-ai fi dat nici dublurile de la Turbo pe ea. Asta se-ntâmpla în '94, mă pedepsiseră ai mei și m-au trimis la țară să-nvăț ce-i aia muncă. Urlau hormonii-n mine ca doamnele care vindeau semințe în fața stadionului. Du-te, mă, mamaie, cu caprele și ia-o și pe fata vecinului, că le știe ea rostu', așa-mi zicea bunica. M-am dus flăcău și m-am întors bărbat. Azi avem doi iezi de copii. (Arthur Ianoși)
Finalul bun suna așa: "Cu caprele m-am dus flăcău și m-am întors bărbat". Fără chestia cu iezii.
6. Când Emil a emigrat în Canada, Anca a râs. Era absolut sigură că se va întoarce, mergea cu noi la toate petrecerile, dansa și se fălea cum o să-l aducă ea pe Emil înapoi de urechi. O vreme s-a pisicit la telefon, pe urmă Emil a încetat să sune. După o lună, Anca a luat un avion dus-întors spre Canada. După șapte ani, Emil s-a repatriat, însurat și cu copil. Anca merge și acum, la cei 50 de ani ai ei, pe la toate petrecerile. Stă la oricine. (Mihai Buzea)
Pedale
1. N-apucau să se ridice de pe masă că le și-ntreba: Rămâne sau îi dăm pedală? Știa răspunsul, la el veneau alea care n-aveau curaj s-o facă singure. Îi ziceau doctoru Pedală. Nu i-au murit multe, avea mână bună. Era pregătit pentru orice rahat, de la septicemie la pușcărie. Veneau băieții prin spital și-n creierii nopții, le-auzea de la o poștă placheurile clănțănind pe hol. A scăpat de fiecare dată. La pensie și-a luat o căsuță. Liniște și câțiva stupi, și-a zis. L-au găsit c-o chiuretă-nfiptă-n gât. Avea mână bună. (Sanda Burță)
Perfect. Statuie. Nimic de scos, nimic de adăugat.
2. În principiu, pe foaia mică poți folosi toate pinioanele afară de cel mic, pe cea mare toate afară de cel mare, și pe foaia mijlocie le poți folosi pe toate. Totuși, preventiv este să nu folosești pe foaia mică cele mai mici două pinioane, pe cea mare cele mai mari două pinioane, iar pe cea mijlocie să nu le folosești pe cel mic și cel mare. Și încheie lecția de manevrare a schimbătorului bicicletei închiriate pentru o plimbărică. Zâmbesc răvășitor și-i susur duios la ureche, iubirea vieții mele, eu o iau la talpă. (Cecilia Fofiu)
N-am reușit niciodată să schimb vitezele la bicicletă. Niciodată. Bravo, Cecilia - o iau și eu la talpă.
3. Au trecut toate sărbătorile de iarnă. Doar neaua care persista, mai amintea de toată agitația de dinainte. În serile lungi, șezătorile prindeau viață. Cu mic, cu mare se adunau la depănat de povești în timp ce mâinile femeilor se mișcau neîncetat. Se cosea, se tricota, însă copii erau fascinați de pedalele războiului de țesut. Lasă-mă pe mine că tu ai mai fost. Ba pe mine, ba pe mine, se auzeau vocile copiilor. Ei mai rupeau și fire din urzeală, dar totul se repara lângă vinul din damigeană și gogoșile din vailing. (Rozalia Cristea)
Text bunicos, cu o calitate rară: îl face pe cititor conștient de faptul că a existat cândva acest utilaj casnic numit "război de țesut" și că el avea într-adevăr pedale. Eu l-am apucat, dar eu sunt bătrân și de la țară.
4. Nu îndrăzneam s-o scot nici măcar la un cico. Avea semicursieră aurie, cu cinci viteze și țeavă subțire. Spițele erau pline de mărgele și făceau un zgomot de mă dureau dinții. Îmi plăcea cum se apleca peste ghidonul arcuit precum coarnele unui berbec, cum îi flutura părul răvășit. Lua curbele în viteză, genunchii și coatele îi erau pline de sânge amestecat cu noroi și Rivanol. Eram atât de îndrăgostit încât îi căram Спутник-ul pe scări, până-n balcon. Nu conta că mă loveam de zeci de ori în pedale. Locuia la patru. (Yuka Brevi)
Incredibil dar adevărat! Și eu m-am lovit de nu știu câte ori în pedalele alea zimțate ale Sputnik-ului lui taică-meu, în timp ce îi căram bicla pe scări, că el rămânea în fața blocului, la una mică cu Nea Nelu de la parter, alt biciclist și ăla.
5. Haide, mă, soră-ta poate și tu nu? Mama și-a îmbrăcat privirea căpruie într-un zâmbet. Sub el, simțisem dojana. Am apucat de coarne bicicleta Tohan fără cadru. M-am urcat, dar n-am apucat să iau viteză. Roata din față s-a împleticit. Am căzut pe drumul neasfaltat, mi-a intrat o pietricică în cot. Sângele îmi curgea în fir subțire spre palmă. Mi-am înghițit șuvoiul de lacrimi, mă îneca. Am privit înapoi, speram la o alinare. A dat din cap, mi-a strigat: du-te, hai, curaj. Mama m-a învățat să merg pe bicicletă. (Nicolae Popescu)
Bravo, Nic! Felicitările mele! Cine altcineva putea strica frumusețe de text cu un singur cuvânt? Unul! Doamne... ce să mai zic... uite aici finalul corect: "Am privit înapoi, speram la o alinare. A dat din cap, mi-a strigat: du-te, hai, curaj. Soră-mea m-a învățat să merg pe bicicletă".
6. Când Sorin m-a sunat să-mi ceară înapoi bicicleta fără pedale, am crezut că glumește. I-o dăruise fiică-mii, când a lui crescuse și primise o bicicletă adevărată, din cea cu aripioare ajutătoare, dar cu pedale. Eu știam că darurile nu se cer înapoi, dar soția lui Sorin știa mai bine. Nu i-am spus că emigraserăm, voiam să văd cât întinde coarda. M-a sunat de trei ori în două săptămâni, cu vocea tot mai jenată. Eu nu-s deștept. Dacă eram, aș fi înțeles că Mirabela era nebună. (Mihai Buzea)
Grăbește-te încet
1. De mic i-a spus că graba strică treaba. Să nu se-arunce-n primul val. Să chibzuiască, decât să pătimească. Oricum, e viața-n viteză. Și uneori, dură, nu-ți mai dă șansa să repari ce i-ai greșit. Când a crescut, și-l știa la volan, mama îl copleșea cu-aceleași vorbe. Mergi încet, crezi că n-am să te mai iubesc, dacă-mi întârzii cinci minute? O dată a mers și el mai tare, ca s-o mai prindă-n viață pe patul de spital. Te-ai grăbit, i-a zis printre lacrimi. Crezi că n-am să te mai iubesc, dacă-ai plecat printre îngeri? (Elena Fermuș)
Pot să știu și eu, Elena, ce caută fraza asta aici?! Asta, asta! Asta, cu care ai stricat textul! Uite-o: "Crezi că n-am să te mai iubesc, dacă-ai plecat printre îngeri?"
2. Ce faci, bună, mesteci maiaua cu cuțâtu' meu de urs? Alt gătej n-ai găsât? Aista-i bun că-i din lemn, io nu bag lingură de pleu să spurc pita. Și la ce-ți trăbă, că ș-așè nu mèri azi nicăria, c-am visat cu moșu-to azi-noapte, era în ocolul găinilor și le dădè grăunță, da' avè încălțări de lac cu o țâră de toc și oareșce pompon și io i-am zâs Ioane te-ai strâcat de cap de umbli cu halea-n pticiòre și când s-o-ntors cătă mine, avè bot de lup și păr mare pă mânuri. Ăsta-i semn de moarte, șez' acasă. (Ramona Ungureanu)
Este foarte greu să redai un dialog în dialect și să fii credibil. Cam toate tentativele pe care le-am văzut aici, la Ficțiuni Reale, s-au soldat cu eșecuri. Acesta este un succes. Bravo, Ramona!
3. Vera, Pricop și fata lor, Tincuța, țin consiliu de familie. Te rog ia-o ușor, Tincuțo, cu măritișul ăsta. Nu știu ce lucrează Mbombo al tău, nici nu știu de unde e, dar cască bine ochii. S-aveți din ce trăi întâi. Auzi, nu mai bine cauți tu un românaș de-al nostru, să nu ne vorbească lumea? Tată, el îmi place, e atent, e tare, e isteț și lucrează, e livrator. Vă înțeleg grija, dar m-am gândit bine. Mai bine ia zi, mamă, la voi cum a fost? Noi ne-am văzut, ne-am plăcut, Pric s-a grăbit și uite-ne pe toți aici. (Nicolae Popescu)
Foarte bun. Ori de câte ori vin în București, prietenii mă întreabă dacă am văzut vreun livrator băștinaș, eu spun că nu și ei îmi râd în nas: "Nici nu e!". După care mă întreabă ce-o să se întâmple, pe termen lung, cu oamenii din alte părți, veniți la muncă în România. Eu le zic că se vor integra și copiii lor se vor considera români, la fel cum fiică-mea se consideră belgiancă. Nu le place răspunsul meu, nu le place deloc. Nic, aici ai atins o problemă sensibilă, de adâncime și de durată.
4. Mă numesc Ivan Melkovici și sunt drojdier calificat, campion mondial la băut vodkă și la alergarea în patru labe. Bine, am practicat și triplul salt în cocina porcului, da' m-am lăsat, din lipsă de porc. Ce voiam să vă zic? Am uitat. A, da, mi-am amintit: dac-o vedeți pe nevastă-mea, Mașa, să-i spuneți să nu m-aștepte cu cina. Drumul spre casă a înghețat bocnă. L-am urcat de vreo cinci ori și, de fiecare dată, l-am coborât de-a berbeleacul. Nu mă grăbesc. Aștept răsăritul soarelui, poate scap de poleiul ăsta nenorocit. (Paul Dârvariu)
Nu știu cum nu va îngheța Ivan până la răsăritul soarelui, dar poate în textul lui Paul Dârvariu sunt alte legi ale fiziologiei umane și moartea prin hipotermie nu există. Sau nu contează - mai bine.
5. Refuza florile de 8 Martie, cadourile ieftine și bărbații grăbiți. Îi corecta la fel cum ne corecta greșelile declinării la limba latină: fără milă, fără regrete. Anii au trecut prea repede. Am revăzut-o întâmplător. Timpul are răbdare, mi-a spus. De ce n-aș avea și eu? Știam că vorbea despre el, despre acela pe care-l aștepta fără grabă, fără disperare. Am înțeles că unele vieți nu sunt povești de iubire, ci de așteptare. Nu resemnare, ci victorie tăcută. Sau o liniște pe care nimeni nu o mai întrerupe. (Dorin Vasile)
Deci profa de latină a împletit cosiță albă așteptându-l pe Mr. Perfect. Hm. Dorin Vasile pare să admire această realizare, pe care noi, oamenii banali, o numim "ratare" fără a ezita vreo clipă: "Am înțeles că unele vieți nu sunt povești de iubire, ci de așteptare. Nu resemnare, ci victorie tăcută". Păi dacă așa arată victoriile tăcute ale celibatarelor bătrâne, mă întreb cum or arăta cele zgomotoase, dar poate că am devenit și eu o babă clevetitoare, căreia nu-i mai place nimic.
6. Toți eram siguri că Flint nu va deveni un mare om de afaceri, la cât de zgârcit era cu oricine, inclusiv cu fetele care îl iubeau. Când în ciorba Broscuței, splendida lui nouă cucerire, a căzut o muscă, Flint nu i-a comandat altă ciorbă, cum ar fi făcut alt băiat din gașcă. A scos musca din ciorbă și a obligat-o pe Broscuța s-o mănânce până la ultima lingură, doar dăduse bani pe ea. Flint a devenit, într-adevăr, un mare om de afaceri. Mare, gras, singur. Acum așteaptă un donator de ficat. (Mihai Buzea)