Când am făcut check-in, aveam camera alocată. Era una ca în povești. Apoi mi-au spus că pot să aleg ce cameră doresc. Voiam să văd tot ce există. Am trecut grăbit-ușor, sfios prin unele micuțe, dar pline de trăiri, prin unele însorite ori altele întunecoase, apăsătoare. Poposeam, încercând să le simt, să le înțeleg, să le schimb, iar apoi vizitam o nouă cameră. Încercam să decid care e mai bună. Am închis niște uși. Am deschis ferestre. Deocamdată, până la check-out, mă învârt prin camerele hotelului vieții mele.
Ana-Maria Butuza
Se însera. M-am grăbit spre cel mai apropiat oraș. Era cu totul diferit. Clădirile se sprijineau unele pe altele ca niște bețivi după o noapte de chef. Am tras la singurul hotel. Nu existau camere. Doar o recepție, 12 femei de serviciu plictisite și 74 de chei care deschideau fiecare un alt dezastru. Una mi-a întins cheia cu numărul 17. Nici n-am atins-o bine, că a început o furtună puternică și cred că am leșinat. M-am trezit dimineața, mai odihnit ca niciodată, cu nisip în buzunare și gust de alge în gură.
Titela Durnea
Camera arată impecabil. Cu vedere spre sud, către un părculeț cochet. Mic dejun, prânz și cină. Gătite cu suflet, pentru suflet. Știu ce gândești: că ar trebui să fiu fericită. Sau măcar mulțumită. Ce nu știi e că, zi după zi, plătesc scump așa zisul confort. Cu singurătatea. Escaladez printre amintiri, încerc să înțeleg de ce omul meu nu mai e Acel om: stâlpul din viața mea. Și de când, pentru el, casa noastră nu mai e Acasă. Da, Mia, sunt sigură că vreau să vând. Sună-mă când sunt gata actele.
