Spectacol după spectacol, fugise să uite. Maică-sa nici să n-audă. Tu, actriță? Să trăiești prin hoteluri? Degeaba o tot sunase în ultimele luni. Uite, azi juca la ea în oraș. Putea să vină. Dar nu fusese în sală, nu o așteptase nici după. Măcar să fi vrut s-o vadă. Să dea o fugă? La ce bun. Și totuși, se trezi în fața blocului. La ferestre, lumină. Deci era acasă. Urcă greu. Ce să-i spună? Apoi nu-i veni să creadă. Greșise etajul? Scara? Blocul? Orașul? La ea ardeau lumânările la ușă? A închis ochii. Și a intrat.
Monica Bologa
Străinul cu ochii căprui s-a cazat la același etaj, chiar lângă camera mea. În fiecare dimineață ne întâlnim la micul dejun. Ne privim discret în timp ce ne savurăm brânza și omleta cu șuncă. Ieri dimineață ne-am atins mâinile lângă cafetieră. Aseară ne-am întâlnit în lift. Tăcere, niciun cuvânt, doar respirații grele. Am intrat în cameră și mi-am blocat ușa cu papucul de casă. M-am întins în pat. Știam că va veni. În timp ce-l așteptam fierbinte și goală, am adormit. Dimineață, surpriză. Cineva îmi furase geanta.
Dana Popescu
Este ceea ce noi numim viață. Și ne supărăm că nu avem vedere la mare, cum au alții. Dar nu vedem că unii nu au nici balcon, iar alții sunt la subsol. Nu ne gândim că aici stăm doar câteva zile. Care ar trebui să fie frumoase, pentru că, nu-i așa, e tot ce avem. În schimb, ne gândim că dacă nu e bine acum, va fi data viitoare. Dar, ghici ce: nu va mai fi o data viitoare. Când ți se va termina sejurul și vei închide ușa după tine, vor intra alții. Pentru care tu, dar și colegii tăi de cameră, veți fi doar umbre.
