Camera 3. Am avut o conferință reușită și în sfârșit mă întind în pat. Pornesc televizorul. Cum e posibil? Eu, în cadrul conferinței, huiduit de toată sala. Pană de curent. Inima îmi bate puternic. Aprind lanterna telefonului. Pe noptieră, peste Biblie, revista Impostorii și poza mea pe prima pagină cu titlu mare: Fericirea nu are chipul tău. Ușa e încuiată, sunt blocat în cameră. O lumină puternică. Din nou pe scenă, gol, înconjurat de sute de bărbați ce poartă măști cu chipul meu. Cu toții cântă Everybody Hurts.
Elena Fermuș
Vifornița iscată la ceas de seară a făcut-o să rămână captivă în orașul-n care venea o dată pe lună cu fetița la tratament. Se blocase totul. Trenuri, mașini, omenia. La miezul nopții sala de așteptare din gară s-a-nchis. A fost alungată. Protocolul. Nu avea bani de hotel, dar poate în holul recepției, pe-un colț de canapea, cineva i-ar fi îngăduit copilei să stea la căldură. Ea ar fi așteptat la ușă. A-ncercat marea cu degetul. Același protocol; doar pentru cei cazați. Același blocaj; omenia. Doamne, vino, Doamne.
Monica Aldea
Grupul avansa greu, condus de ghid. Se afundau într-o istorie a orașului pe care nici hărțile n-o aminteau. John Smith încheia, ca de obicei, plutonul. Auzea tot mai slab vocea profesorului, îndemnându-i spre ultimul obiectiv. Rucsacul i se îngreunase brusc. Se desprinse de ceilalți și se lăsă condus spre plăcuța ce scârțâia, prinsă într-un lanț ruginit - Maison des Pelerins. Coborî la subsol și ridică un registru vechi. Pe ultima filă, sub semnătura lui, citi: John Smith avec sa femme - 30 avril 1895.
