Vreau să-mi închiriezi casa ta pe maxim nouă luni. Plătesc oricât. Vei sta cu mine. Îți voi purta de grijă. Eram singură și aveam datorii mari. Am acceptat. S-a ținut de cuvânt. Eram ca un bibelou pentru el. Îmi făcea toate mofturile. Mă îngrășasem douăzeci de kilograme. Nu-i nimic, le dau eu jos. Și nici nu îmi cerea altfel de servicii. Un domn. Despărțirea, la final, a fost grea. Și dureroasă. Nu știam că ne apropiasem atât de mult. Parcă se rupea ceva în mine. Dar am reușit. Știți, îmi place să fiu mamă purtătoare.
Rozalia Cristea
Vreau să cumpăr casă. Găsesc una la 35.000 de euro. Un vis. Am doar 34.000 euro. Nu mă bag. Totuși trebuie să mă mut. Văd un anunț. Vând casă neutilată, pentru trup și suflet, la 25.000 de euro. Ne întâlnim și mergem la notar. Spațiu e suficient. Primesc cheile. Cu 9.000 de euro trag curentul și cablul pentru net. Cumpăr pat multifuncțional. Fac acoperișul glisabil. Toaleta e afară și apa o iau de la cișmea. Sunt cinci ani de când trăiesc în ultimul cavou din primul rând. Povestesc cu morții și trăiesc din pomana lor.
Ana-Maria Dobre Nir
Casa nu avea adresă, dar apărea noaptea, acolo unde nimeni nu-și amintea să fi fost vreodată o casă. Cei care intrau erau atrași de lumini călduțe și mirosul obositor al unei ospitalități false, scoasă dintr-un vis care nu era al lor. Înăuntru, totul părea cunoscut, deși nu puteai spune de unde. Ușile dispăreau, pereții se lungeau, oglinzile începeau să mintă. Casa îți cerea să-ți spui că ești liber. Într-o cameră fără colțuri, mulți plângeau fără sunet, în timp ce difuzoarele repetau că totul este în ordine.
