Peisaje cu ciori şi coţofene

Azi dimineaţă, în staţia de autobuz, am văzut ciori. Erau cocoţate peste drum, în copacul chel, rămuros, ce parcă se gâdila sub atâtea aripi ce veneau şi plecau; mă uitasem lung la ele şi pentru câteva momente am crezut să sunt porumbei, dar am clipit din ochi somnoroasă şi nu-mi mai păreau altceva decât ceea ce erau. M-am enervat pe păsări pentru că nu aveam aparatul la mine. Stăteau ca într-o fotografie, şi totuşi nu aveam Holga, musai cu film alb negru ar fi trebuit, pentru că cerul de deasupra ramurilor era prea albăstrui, acoperit cu o pătură găurită pe alocuri, de nori albi, veseli, ceea ce nu-mi era de trebuinţă în culoare. În spate s-ar fi văzut şi un bloc hidos, cu zugrăveala cojită.

În anii trecuţi, de câteva ori am fost la Sibiu doar pentru că mai mulţi îmi spuseseră că acolo, în centru, ciorile stau pe străzi, pe maşini, pe stâlpi şi cabinele telefonice, întocmai ca într-un film de Hitchcock, iar eu tocmai asta îmi dorisem să fotografiez, o atmosferă stranie, dătătoare de spaime. Realistă, firească, nimic exagerat sau regizat. Însă de fiecare dată când coboram din tren, păsările se duceau în treburile lor, departe de străzile pe unde colindam. Şi acum, iată, au apărut la mine în cartier, tocmai când mă pregăteam să merg la lucru, şi tot ca pentru propria înciudare, din autobuz, câteva staţii depărtare, am văzut pe geam o turmă maronie de oi şi măgari, răsfirată pe câmpul la fel de lânos, cu ciulini de nuanţa castanei. Degeaba aş fi coborât, pentru că aparatul zăcea pe masa din dormitor. Când eram mică, la mine în cartier aveau cuiburi multe rândunici, însă într-o toamnă au plecat de tot şi nu s-au mai întors. Poate că mai mulţi le-au dus dorul, dar nu se cuvine să spun astfel de blegoşenii, treaba lor că au plecat! Nu-mi pasă! De vrăbii, dacă sunt multe strânse într-un singur loc, mi-e teamă, mereu am impresia că în zbor se vor împiedica izbindu-se de capul meu, de burtă, sau doamne fereşte, intrându-mi în gură, într-o clipă în care aş fi avut-o deschisă, discutând cu cineva (pentru că singură nu obişnuiesc să vorbesc pe stradă!). Se strânge carnea pe mine numai când mă gândesc la aşa ceva.

Într-un sat de lângă Dunăre, aproape de bulgari, găinile dorm noaptea în copaci, ca nu cumva să le mănânce şobolanii de vii, în timp ce visează de-ale lor, cu ciocurile ascunse sub aripi. Aşa mi-a spus gospodina, şi n-am crezut-o, pentru că şobolanii n-au cum să crească mai mari decât pisicile şi decât găinile, însă înainte de apus le-am văzut cum se cocoaţă în gutui, cireşi, vişini, pe scări înguste, lungi şi fragile, pe care doar ele s-ar fi putut urca, din salt în salt, până printre ramuri. Totuşi, după mintea mea, mă gândesc de ce nu se urcau şi temutele rozătoare în pomi, că doar aveau gheare să se agaţe de scoarţa trunchiului. În Varşovia am văzut păsări mari (ciori sau coţofene) care scotoceau în coşurile de gunoi, făceau mizerie şi apoi ţipau obraznic dacă mâncai ceva şi nu le dădeai. Pe câteva le-am pozat, fără să mă furişez, ci pur şi simplu m-am dus aproape de ele cu biscuiţi în mână (sau pâine), aşa că n-au zburat ţâfnoase, s-au lăsat admirate în tihnă. La fel de prietenoasă a fost şi singura lebădă dintr-un parc mare. Şi păunii (ce ciuguleau alune din mâinile copiilor). La televizor, într-un documentar, văzusem o insulă invadată de păsări mari, albe, greoaie. Semănau cu nişte gâşte imense, însă aveau ciocuri ascuţite, lungi. Erau atât de multe că nu mai aveai loc de ele pe stradă, în grădini, pe case. Dimineaţa, poştaşul se strecura printre ele cu grijă, ca nu cumva să-l ciupească de glezne şi genunchi, prin pantaloni. Mi-l imaginam pe cameraman ţopăind şi el printre trupurile leneşe, ce nu se sinchiseau de trecători, ba nici de maşini, stând cu nesimţire în mijlocul străzii, zburând doar când se ridica bine soarele pe cer, şi poate că li se făcea foame. Am uitat cum se numea insula, şi e păcat, pentru că mi-ar fi plăcut să ajung acolo într-o zi.