Triumful talentului

"Toate proastele au carnet de conducere! O să-mi iau şi eu." Aşa a spus odată, cu năduf, o, vă asigur, foarte simpatică doamnă. Şi, bineînţeles, şi-a luat.

Multe dintre romanele şi piesele de teatru ale "noului val" mă fac să-mi aduc aminte de replica asta. Par scrise cu obida celui care a citit tot soiul de prostii şi ce şi-a zis: "Dacă tot apare orice, dacă ăsta scrie, eu de ce n-aş face-o? Ce, eu oi fi mai prost?" Şi, într-adevăr, nu e. Aproape toţi autorii care au irumpt după nouăzeci scriu foarte bine, au şi idei, sînt, cum ar veni, talentaţi. Ce nu mi-e deloc clar e de ce scriu. Dacă au, adică, şi alt motiv în afara aceluia că o pot face şi al eventualului cîştig material sau de imagine. Nu răzbate din paginile scrise de ei nici un strigăt, ei nu par chinuiţi de nimic, nu dau impresia că ar vrea să "comunice" altceva în afara uşurinţei cu care leagă frazele. Cărţile sau piesele acelea n-au nici o miză, nu vor să schimbe nimic, dar nici nu fac vreun rău.

Romanele atacă, de cele mai multe ori, subiecte "fierbinţi" sau, măcar, la modă, unele deloc sau doar în treacăt atinse înainte (sex, cu varii obiecte şi parteneri, viaţa studenţească, religia, mediul oamenilor de presă etc.) şi sînt, repet, scrise bine. Multe povestesc la nesfîrşit episoade autobiografice. Mă întreb de unde convingerea asta a unora că tot ce au trăit ei merită povestit. Mi-au mers la inimă vorbele lui Ştefan Agopian: "... m-am săturat de oameni talentaţi care nu au ce spune. Mulţi tineri nu m-au convins din exact acest motiv: nu au ce spune. Au fost la grădiniţă, la şcoala elementară, la liceu şi la facultate. Se apucă să povestească asta, după care nu mai au ce spune. Cu puţin talent îţi povesteşti viaţa cît ai clipi." (Ziua, 16.02.2006, interviu acordat Iolandei Malamen.) Sînt cărţi din care lipseşte invenţia epică. Ce-i drept, unele stau foarte bine, chiar experimentează, la nivelul scriiturii. Dar parcă-i prea puţin. Cu şi fără asemenea cărţi, totuna. Şi pentru autor (cred), şi pentru cititori (sînt sigur).

La fel, multe dintre piesele acestea noi sînt agreabile, au replică, umor. Unele sînt scrise de actori (şi regizate uneori: la urma urmei, dacă regizorii pot, actorii de ce n-ar fi în stare?) şi asta se cunoaşte: sînt construite pentru a putea fi jucate chiar şi în spaţii mici, în cluburi, cu decor minimal, e pe-acolo cîte o situaţie mai mult sau mai puţin credibilă. Combină realismul cu absurdul, sînt rupte din viaţa de zi cu zi, "felii de viaţă". Spun lucruri adevărate, dar banale (sau poate numai felul cum o spun e banal), dau oricui le urmăreşte senzaţia că e inteligent. În plus, deloc de neglijat, textele astea nu chinuie actorii; ba, uneori, le prilejuiesc chiar roluri frumoase. Dar nu conving. Nu-şi propun mai nimic, vor doar să fie. Ocolesc cu graţie adîncimile prea mari, rămîn cumva la suprafaţă, nu deranjează. Cînd se termină, nu rămîi cu nimic. Într-un fel, am senzaţia că tragem tare să reinventăm teatrul francez bulevardier (care, unui Proust, de exemplu, îi plăcea foarte mult): e un exerciţiu dificil.

Asemenea autori ştiu, fără îndoială, meserie (carte, mai rar). Că unii se cred şi artişti, asta e altă poveste. În interviul din care am citat, Agopian spune şi că, de fapt, e îmbucurător că apar din ce în ce mai mulţi asemenea "meseriaşi" care, treptat, vor hrăni un sol suficient de fertil ca să producă şi cîteva capodopere, "două-trei mari romane", nu mai mult... N-ar fi deloc rău nici atît. Sper că nu se înşeală şi aştept cuminte împlinirile viitoare. Dar, sincer să fiu, am obosit deja şi mi-a cam pierit entuziasmul căutătorului de comori.

Oricum, mare pacoste talentul!


(Articol preluat din Observator Cultural, noiembrie 2007)